Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Ideologie şi ură de Nicolae Manolescu

Cu ocazia publicării înPleiade a prozelor lui Drieu la Rochelle (1893-1945), s-a pus, din nou, întrebarea dacă operele unor colaboraţionişti şi extremişti notorii, îndeosebi din timpul Ocupaţiei, precum Céline, Jouhandeau, Morand, Chardonne, Rebatet, Brasillach sau Montherlant, pot fi reeditate astăzi în integralitatea lor.

Din volumele lui Drieu din Pleiade lipseşte, de pildă, Jurnalul ţinut de scriitor între 1939 şi 1945, în care ataşamentul faţă de hitlerism este cât se poate de limpede. Editorului actual i s-au părut, nu fără temei, ireproductibile numeroase filipice antisemite şi nu numai. Jouhandeau a retras el însuşi din lista publicaţiilor sale o plachetă din 1938 intitulată Pericolul evreiesc, ca şi Chardonne, care a distrus cu mâna lui o carte germanofilă din 1943. Dar pamfletele lui Céline, se cuvin ele repuse în circulaţie, fie şi la mai mult de jumătate de secol de la prima ediţie? Dar Jurnalul inutil al lui Morand? Avem şi noi exemplele noastre: Cioran, Eliade, Noica. Imediat după 1989, câteva reeditări din cel dintâi au fost expurgate de pasajele compromiţătoare, chiar la iniţiativa autorului. Comparaison n’est pas raison: există o deosebire importantă între cărţile românilor şi cele ale francezilor, despre care va fi vorba ceva mai încolo. Răspunsul la întrebarea de la care am pornit este împărţit. Unii, chiar dintre legatarii testamentari (între ei, văduva lui Céline, care are 100 de ani), se opun publicării anumitor texte. Alţii nu văd o piedică serioasă în faptul de a reedita texte care proclamă idei condamnate de istorie. „În artă, remarcă romancierul Claude Simon, distins cu Premiul Nobel, un ticălos nu vrea să însemne nimic.”: Şi cum mulţi dintre scriitorii de mai sus sunt valoroşi, ideea ar fi că opera lor trebuie cunoscută de generaţiile actuale cu bunele şi relele ei. Mai ales dacă avem în vedere căderea ei, mai devreme sau mai târziu, în domeniul public, când retipărirea nu va mai putea fi legal blocată, cum se întâmplă, de la începutul acestui an, cu Mein Kampf.
E destul de limpede că partea de umbră a operelor acestor scriitori ţine de ideologia lor: fascistă, în majoritatea cazurilor. Cu toate aspectele conexe: rasism, antisemitism şi discriminări de tot felul. Efectul lor asupra tinerilor de astăzi nu trebuie subestimat, mai cu seamă dacă împărtăşim părerea tot mai des auzită că epoca noastră seamănă destul de bine cu aceea interbelică, dată fiind ascensiunea extremismului politic. De dreapta, ca şi de stânga: nu doar lepenismul, dar şi melanchonismul din Franţa anului 2012. Un oarecare dezechilibru în aprecieri se naşte din faptul că fascismul e o doctrină, nu o ideologie, în sensul că nu-şi ascunde ideile şi intenţiile, spre deosebire de comunism, care e ideologie în stare pură, ceea ce face ca doctrina propriu-zisă să fie limpede şi umană. Istoria a condamnat fascismul, atât ca teorie, cât şi ca practică. Comunismul, în schimb, a fost condamnat exclusiv pentru a fi dat naştere gulagului, la propriu şi la figurat, de ideile lui luminoase neatingându-se mai nimeni. Aşa că a fi pro-Hitler (Drieu la Rochelle sau Noica) este unanim condamnabil, dar a fi pro-Castro (Márquez) reprezintă o opinie ca oricare alta.
Din diferenţa între doctrină şi ideologie ia naştere o alta, care conduce la acceptarea ideilor comunismului, niciodată chemate în judecată, şi la blamarea oficială a ideilor fascismului: doar ultimele sunt impregnate de ură şi de incitare la violenţă. Apelul la revoluţie din marxim-leninism a devenit oarecum abstract. Mulţi interpretează revoluţia ca o cale firească spre egalitate şi dreptate socială, uitând de ghilotina iacobină şi de puciul sângeros din Rusia lui 1917. În schimb, apelul la exterminarea celor de altă rasă ori credinţă din fascism (şi, de ce nu, din islamismul radical) pare şi este de netolerat. Cioran şi ceilalţi români pe care i-am citat au simpatizat cu fascismul, dar scrierile lor nu conţin nici o urmă de ură. Convingerile lor sunt, într-un fel, doar filosofice, debarasate de impurităţi sentimentale. Dar ascultaţi-l pe Drieu la Rochelle (citez după „Le Nouvel Observateur” din 26 aprilie - 2 mai): „Contaţi pe mine spre a-i îneca o dată cu acelaşi vapor fără fund pe evrei, iezuiţi, masoni, popi, englezi, protestanţi, călduţi, moi şi antisemiţi vagi! Pentru mine, toţi aceştia se agaţă de o civilizaţie putredă şi trebuie să piară. Trăiască Rasismul măcar câteva secole de aici înainte!”
Concluzia este că, dacă toată lumea are dreptul la opinie, oricare ar fi ea, şi că orice ideologie sau doctrină poate fi discutată, acceptată sau respinsă, fără a-i trage la răspundere pe cei care o susţin, combătându-i pur şi simplu, dacă e cazul, nimeni nu poate cere îngăduinţă pentru apelul la ură şi la crimă în numele ei. Prea des sunt confundate aceste două lucruri diferite. Ediţiile critice în pregătire (nu, vai, şi la noi!) conţinând scrierile litigioase ale unor scriitori importanţi din secolul trecut trebuie să ţină seama de pragul care le desparte ideile de sentimente. Nu există ticăloşi în literatură, Claude Simon are dreptate, dar există ticăloşi care se servesc de literatură ca să predice ura şi crima contra umanităţii. Aceştia din urmă nu merită să fie scoşi din purgatoriul în care i-a aşezat istoria, după cum cere un comentator. Stau foarte bine acolo unde sunt. Nu văd de ce ne-am ruga pentru mântuirea lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara