Petru
Negură, Nici
eroi, nici
trădători.
Scriitorii
moldoveni şi
puterea
sovietică în
epoca
stalinistă,
Editura Cartier,
Chişinău,
2014, 442 pag.
Mi se pare scandaloasă
indiferenţa cu care a
fost tratată cartea lui
Petru Negură,Nici eroi,
nici trădători. Scriitorii
moldoveni şi puterea
sovietică în epoca
stalinistă.
Atât subiectul şi metoda, cât şi
realizarea cărţii meritau, în opinia
mea, o amplă dezbatere critică.
Literatura română din Basarabia este
parte componentă a literaturii române,
„una şi indivizibilă” (vorba lui Călinescu),
iar minuţioasa cercetare a lui Petru
Negură răspunde multor întrebări
care s-au pus şi dincoace de Prut,
după prăbuşirea comunismului.
Stalinismul a fost, în pofida unor
„tuşe” locale, o ideologie coerentă,
care a produs rezultate similare şi la
noi, chiar dacă la o scară diferită. De
asemenea, cu toate că obiectivul
urmărit de regimul sovietic în Basarabia
a fost ruperea provinciei de România
sub toate aspectele, unele demersuri
locale au fost capitole ale unui plan
mai amplu, de dezrădăcinare spirituală
a românităţii, în întregul ei. Sunt
chestiuni care privesc la modul
stringent cultura română de azi,
literatura şi istoria deopotrivă.
Titlul lui Petru Negură e polemic,
căci scriitorii „moldoveni” din perioada
stalinistă au fost consideraţi fie „eroi”
(între 1944-1991), fie trădători (după
destrămarea URSS). Autorul a dorit,
însă, să marcheze o distanţă faţă
de istoria literară de tip politic sau
moral: metoda sa este sociologică,
în mare măsură, investigând poziţionarea
autorilor basarabeni faţă de un câmp
literar, ale cărui limite şi reguli erau
stabilite la Moscova. În locul odei,
respectiv, pamfletului, el alege
instrumentul înţelegerii mecanismelor
care au susţinut aşa-zisa „literatură
moldovenească”. Este o opţiune
curajoasă, care explică, parţial,
receptarea rezervată a cărţii, atât în
Basarabia, cât şi la noi. Majoritatea
a înghiţit destul de greu refuzul
autorului de a emite judecăţi morale,
în timp ce minoritatea nostalgică a
digerat şi mai greu expunerea falsităţii
totale a sistemului de valori pe
care s-a bazat existenţa „Moldovei
sovietice”.
Cartea, în sine, este eminentă
şi îl recomandă pe Petru Negură drept
un istoric literar de cea mai bună
calitate. El îşi începe investigaţia
analizând contrastiv, în două capitole
succesive, situaţia din câmpul literar
al Basarabiei interbelice, şi, respectiv,
al invenţiei sovietice numite „Republica
Autonomă Socialistă Sovietică
Moldovenească”, înfiinţată pe malul
stâng al Nistrului, în 1924. Adevărat
cap de pod al subminării unităţii
naţionale româneşti, RASSM a fost
„laboratorul” în care s-au experimentat,
între 1924 şi 1940, toate metodele
prin care, după 1944, vor fi desfigurate
atât Basarabia, transformată în
republică sovietică, cât şi România.
Aici apare teoria unei limbi şi naţiuni
„moldoveneşti”, distincte de cea
română, se creează o primă „ierarhie”
literară comunistă şi se declanşează
campaniile represive prin care câmpul
literar este subordonat ideologic.
Petru Negură demonstrează convingător
că întreaga istorie a „literaturii
moldoveneşti” dintre 1944 şi 1991
s-a scris în raportul complicat dintre
grupul de scriitori români care aleg,
în 1941, să plece cu Armata Roşie şi
să revină, în 1944, ca agenţi ai puterii
sovietice (Nicolai Costenco, Emilian
Bucov, Bogdan Istru, Andrei Lupan
ş.a.) , şi „proto-moldoveniştii” de
la Tiraspol, din RASSM.
Următoarele două capitole sunt
dedicate etapelor naşterii acestei
„literaturi”: momentul crucial al
războiului, respectiv ultimii ani ai
stalinismului. Petru Negură citeşte
presa literară, consultă arhivele şi
documentează impecabil parcursul
naşterii aşa-zisei literaturi.
Ultimul capitol este dedicat
câmpurilor semantice/tematice ale
noii literaturi, analiză care încoronează
demonstraţia dependenţei ei de „linia”
impusă de la Moscova.
Cercetarea are limite obiective şi
metodologice, desigur. În Basarabia
nu există CNSAS, iar arhivele fostului
KGB ar fi fost transferate la Tiraspol,
fiind inaccesibile istoricului literar.
Nu ştim, deci, care scriitor s-a poziţionat
într-un câmp literar şi care a lucrat
direct pentru spionajul sovietic (ceea
ce face transgresarea distincţiei erou/
trădător şi mai problematică). Metoda
sociologică, pe de altă parte, se
dezinteresează de estetic, ceea ce
duce la consecinţa paradoxală ca nici
un rând din textele literare citate să
nu aparţină, de fapt, literaturii, ci
propagandei. Cu foarte puţine excepţii
(Liviu Deleanu, George Meniuc), nici
unul dintre „personajele” cărţii nu
este scriitor. Fapt care pune sub
semnul întrebării subtitlul cărţii şi o
parte din concluziile ei.
Dincolo de limite, însă, Nici
eroi, nici trădători este o carte
fundamentală pentru înţelegerea
literaturii române din Basarabia şi
chiar a istoriei Basarabiei, în perioada
comunistă şi după.
