Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica muzicală:
Identitatea culturală berlineză de Dumitru Avakian

Încercând a observa anume aspecte ce privesc identitatea culturală actuală a capitalei federale a Germaniei, nu poţi face abstracţie de multitudinea, de diversitatea, de calitatea ofertei prezente în plan artistic.

Există un flux continuu al evenimentelor petrecute în domeniul muzical, teatral, plastic, expoziţional. Există o densitate a informaţiei, există o apetenţă a publicului local, a celui internaţional, a cărui foame de cultură este evidentă pornind de la nivelul şirurilor nesfârşite de vizitatori, rânduri extinse pe sute de metri, oameni care se aşază la porţile muzeelor de la primele ore ale dimineţii. Sunt imagini ale unui cotidian ce defineşte o mare metropolă, una dintre cele mai importante ale bătrânului continent. Zelul edificării noilor construcţii, clădiri care nu se grăbesc a le înăbuşi pe cele vechi, refacerea patrimoniului arhitectural baroc, a celui neoclasic, urmări lăsate de urgia războiului, temeinicia aşezării valorilor urbane în peisajul cotidian actual, armonizarea acestuia, se constituie într-o autentică probă de civism care depăşeşte uneori – curios lucru – chiar graniţele firescului. Am în vedere, spre exemplu, proiectul reclădirii din temelii, pe malul râului Spree, în chiar centrul Berlinului, a palatului regal, construcţie greoaie, o clădire imensă, rectangulară, construită în timp, lipsită de valoare arhitectonică specială, dar purtătoare a unor importante simboluri naţionale şi sentimentale. Care anume instituţii vor fi găzduite aici, nu se prea ştie. Dar macheta este vizitată cu mult entuziasm, cu vădită curiozitate, atât de berlinezi cât şi de turiştii străini. Cert lucru, spaţiul în care – până în urmă cu două decenii – a existat celebrul zid berlinez este un teren imens în care urmează a fi plantate noile construcţii, adevărate provocări lansate creativităţii în materie de arhitectură a viitorului. O veritabilă perlă a Europei în ce priveşte spaţiul expoziţional o reprezintă celebra insulă a muzeelor situată în chiar inima capitalei. Aici toate edificiile au fost refăcute, au fost restaurate, atât din punct de vedere arhitectonic, cât şi funcţional; adăpostesc câteva dintre cele mai preţioase colecţii de artă egipteană antică, de artă grecoromană, renascentistă dar şi valori ale tradiţiei naţionale germane. Celebrului bust al reginei Nefertiti i-a fost rezervat o sală specială; clopotul de sticlă sub care este plasat e păzit de doi bodyguarzi. „Doamna cu hermină” a lui Leonardo ar putea fi geloasă; dispune de un singur păzitor care ţine publicul curios la distanţă. A fost expusă în calitate de „special guest” până în ultima zi a lunii octombrie; a făcut parte dintr-o uimitoare expoziţie temporară unică în felul ei, „Capodoperele Renaşterii în arta italiană a portretului”, expoziţie ce ocupă generosul spaţiu al primului etaj de la Bode-Museum. Marile instituţii de acest fel ale lumii au colaborat pentru a reuni valori inestimabile ale portretisticii mondiale, de la Ghirlandaio şi Mantegna la Antonello da Messina şi Pisanello; sunt de asemenea expuse faimoasele portrete datorate lui Botticelli, frumoasa Simonetta Vespucci şi celebrul ei iubit, Giuliano de Medici, ucis în anii tinereţii de lama unui pumnal. Cei interesaţi ar trebui să se grabească; expoziţia poate fi vizitată până în data de 20 noiembrie!
În imediata apropiere, pe parvis-ul Muzeului Pergamon, este adăpostit cunoscutul templu antic grec din Asia Mică, o fundaţie animată de oameni cu idei, a instalat un imens cilindru în care pătrunzi pe o scară interioră ce conduce spre un fel de cerdac; este situat în interior, în partea de sus a construcţiei. Priveliştea este copleşitoare: poţi admira din perspectiva unui „zbor de pasăre” întreaga panoramă a cetăţii Pergam-ului cu viaţa publică a oraşului, viaţă ce animă edificiile religioase, cele civile, agora cu forfota cotidiană a cetăţenilor. Oamenii sunt observaţi în lumina schimbătoare a zilei, din zori şi până în noapte, însoţiţi de larma familiară a cetăţii, sunete ce se contopesc cu zvonurile naturii; ecourile lor suie povârnişul munţilor pentru a se pierde în albastrul cerului. Este un emoţionant „tableau vivant” conceput în baza unui minuţios program de calculator; sunt înglobate mărturii, date topometrice, cercetări istorice, exponate muzeale. Istoria prinde viaţă! E animată de geniul uman în fiecare moment al existenţei sale.
Viaţa muzicală berlineză nu este nici ea mai prejos. Unul dintre numeroasele evenimente ale lunii octombrie a fost cu siguranţă Festivalul „Zilele Enescu la Berlin”, serial de concerte organizat de „International Enescu Society” în colaborare cu Institutul Cultural Român din Bucureşti. Catalizatoare este de fiecare dată personalitatea minunatului muzician, violoncelistul Cătălin Ilea, profesor al Universităţii de Arte din Berlin, preşedinte de onoare al societăţii ce poartă numele celui mai important muzician român. Festivalul s-a desfăşurat de această dată în a treia sa ediţie; concertele camerale au fost susţinute în celebra Biserică Memorială din chiar centrul Berlinului, în imediata proximitate a corpului vechi al lăcaşului de cult, clădire ale cărei ruine sunt păstrate drept memento al ultimei conflagraţii mondiale; a devenit unul dintre locurile de mare atracţie turistică ale oraşului. Pe parcursul a trei seri de muzică, mai bine de o mie de melomani au putut audia creaţii enesciene majore juxtapuse unor mari opus-uri ale timpului, unele datorate celebrilor precursori ai compozitorului, creaţii semnate de Johannes Brahms şi Gabriel Fauré, de Debussy, Stravinski, Bartók şi Kodály. Indiscutabil, muzica enesciană a adus momente de special interes. Mă refer la Suita pentru vioară şi pian „Impresii din copilărie” prezentată de cunoscutul cuplu cameral al muzicienilor Remus Azoiţei şi Eduard Stan; mă refer la Octuor-ul pentru corzi, lucrare magistral etalată dată fiind participarea, printre alţii, a primilor violonişti Gil Sharon – originar din Bucureşti, actualmente prim violonist al Orchestrei din Maastricht –, şi Tomasz Tomaszewski, primul violonist al Orchestrei de la Deutsche Oper Berlin; au participat de asemenea violonceliştii Cătălin Ilea, muzician complex, neobosit promotor al valorilor enesciene, însoţit de tânărul său discipol, de violoncelistul Gabriel Schwabe, un virtuoz al instrumentului său, apreciat în egală măsură – ne aducem aminte – de publicul bucureştean. Muzicieni precum membrii Cvartetului „Aron”, din Viena, precum pianiştii Michael Abramovich, Jeremy Menuhin, Horia Mihail şi Cristian Niculescu, precum percuţioniştii Torsten Schönfeld şi Hanno Vehling, apoi membrii Cvartetului „Amati” au adus cu toţii un emoţionant omagiu personalităţii enesciene poziţionate în contextul valorilor europene ale sfârşitului de secol XIX, ale primei jumătăţi a secolului trecut. „Succesul concertelor «Zilele Enescu la Berlin» nu m-a surprins deloc!”, a declarat Dr. Rainer Seele, consul onorific al României, preşedintele societăţii Wintershall Holding, unul dintre principalii sponsori ai recentului serial al concertelor berlineze, instituţie implicată în implementarea în România a programului energetic South Stream. „Berlinul este un loc minunat pentru proiecte de acest fel” a continuat domnia sa; „este un oraş deschis, conştient de poziţia pe care o ocupă drept punte de legătură între Est şi Vest. România se bucură aici de mult interes; iar «Zilele Enescu…» s-au dovedit a fi un excelent mijloc pentru a menţine şi a intensifica acest interes pentru întreaga cultură românească”.
Viaţa muzicală berlineză privită pe ansamblul ei? Este animată de cele două mari personalităţi internaţionale care sunt Daniel Barenboim, directorul actual de la Staatsoper Berlin, şi Sir Simon Rattle, directorul Filarmonicii. Cum sediul Staatsoper de pe „Unter den Linden” se află în plin proces de restaurare, Daniel Barenboim a obţinut pentru instituţia sa vechea clădire a Teatrului „Schiller”, aproximativ peste drum de Deutsche Oper. Sala este mai mică, acustica este bună. I-a fost adăugată o fosă funcţională, pentru orchestră. Premiera lunii octombrie, un serial de doar şase spectacole, a fost lucrarea „Dintr- o casă a morţilor”, de Leoš Janáćek, după Dostoievski, lucrare cântată în original, în limba cehă. Este o coproducţie amplă. Şi-au dat mâna mai multe case internaţionale cum sunt Festivalul de la Amsterdam, cel de la Aix-en-Provence, Săptămânile muzicale vieneze, Metropolitan Opera House din New York, Teatro alla Scala din Milano, desigur Staatsoper Berlin… Un cumul impresionant de forţe pentru o lucrare valoroasă de şcoală naţională de secol XX, o lucrare ce a fost încredinţată unui fabulos cuplu de creatori, dirijorului Simon Rattle, regizorului Patrice Chéreau. Este atmosfera cenuşie, apăsătoare, a universului concentraţional… indiferent de epoca istorică. Este un mediu dizolvant al personalităţii umane. Decorul este simplu, copleşitor; costumele sunt cenuşii ca şi sufletul deţinuţilor. Zidurile uriaşe – panouri în mişcare inscripţionate succesiv de traducerea în limba germană a textului - domină fiinţa, o strivesc. La fel ca şi hârtiile unei birocraţii care se prăvale asupra oamenilor. Muzica?… mai puţin captivantă decât simfonismul consistent al operei „Jenufa”, dispune de o interesantă interpretare a melosului slav, continuând direcţia iniţiată de Mussorgski, în secolul al XIX-lea şi reînnodată ulterior de Stravinski în perioada rusă de creaţie. Scările muzicale populare evită centrarea tonală proprie muzicii occidentale. Idiomul slav, declamaţia intonaţională specifică, se regăsesc în toate compartimentele discursului muzical. Este o muzică originală căreia nu poţi să-i reproşezi că nu este genială. Un alt spectacol? O altă bucurie; …la acelaşi teatru. Spectacolul „Caravaggio” al trupei Baletului de Stat din Berlin, un spectacol de repertoriu; …a fost creat de cunoscutul coregraf italian Mauro Bigonzetti pentru primul balerin al ansamblului, pentru celebrul dansator rus Vladimir Malakhov, intendantul trupei berlineze. Muzica reia idei din creaţia primului genial compozitor de operă din prima jumătate a secolului al XVII-lea, din creaţia lui Claudio Monteverdi. Cea de a doua parte a spectacolului se dovedeşte a fi coerentă din punctul de vedere al dramaturgiei. Un anume tip de expresionism gestual lămureşte raportul dintre chinurile creaţiei şi cele ale dragostei; ...aşa cum apar acestea în opera celebrului pictor al Barocului italian care a fost Michelangelo Merisi, zis Caravaggio; artistul a preluat numele locului în care a văzut lumina zilei.
La Filarmonică… nu mă voi opri asupra marilor evenimente ale stagiunii. Dar amintesc faptul că imensul foyer de la parter găzduieşte săptămânal, marţi la amiază, câte un concert cameral sau solistic, audiţii susţinute succesiv de membrii Filarmonicii; arareori sunt depăşite cele 60 de minute. Intrarea este liberă. Asistenţa este entuziastă. În mod curent poţi întâlni o mie de melomani! Se stă pe trepte, pe paviment, pe balustrade. La Berlin apetenţa pentru muzică pare că nu cunoaşte margini. Iar în acest sens se poate spune că marea metropolă germană dispune de o indiscutabilă identitate. Pe care ne-am dori-o şi noi, măcar în parte, la Bucureşti.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara