Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Iconi, icoane, iconiţe... de Rodica Zafiu

În adaptarea unor terminologii moderne ţi internaţionale, în relaţia lor cu vocabularul limbii române, mai ales cu termenii asemănători deja existenţi, oscilaţiile ilustrează tendinţe contradictorii şi evoluţiile sînt imprevizibile. În terminologia informatică actuală, cuvântul englezesc icon ocupă un loc destul de important: programele pe care le foloseşte acum publicul cel mai larg cuprind numeroase simboluri grafice, care au în sistem "obiectualitate" şi rol de instrument: pot fi manevrate, mutate, eliminate etc. Termenul de specialitate desemnează deci ceva ce intră în sfera de experienţă permanentă a utilizatorilor: se produc astfel adaptări spontane, impuse prin uz, interferînd permanent cu sursele ţi, cel puţin deocamdată, greu de standardizat. În adaptarea cuvîntului englez la română se observă o mare varietate de soluţii; de fapt, se pot atesta toate posibilităţile: de la păstrarea englezismului ca atare (inclusiv cu pronunţia originară) la adaptarea lui fonetică (prin pronunţarea conformă scrierii) şi morfologică, în forma icon sau icoană; pluralele lui icon sînt iconi ( masculin), iconuri sau icoane (neutru); icoane e, desigur, în primul rînd pluralul formei feminine. De fapt, e o situaţie în care este greu de făcut o distincţie clară între "adaptare", deci preluare a unui nou cuvînt (asemănătoare ezitărilor între clon masculin şi neutru - şi clonă - feminin, în transpunerea engl. clone, devenit termen la modă şi internaţional) şi calc semantic, deci adăugare conştientă a unui sens nou cuvîntului deja existent. Icoană ocupă în lexicul românesc un rol important: ca termen frecvent, cu sens fundamental religios, dar aparţinînd vieţii cotidiene, cu folosiri metaforice şi derivate. Fiind vorba de cuvinte cu origine comună ( grecescul eikon, imagine, stă şi prin intermediar latin la originea echivalentelor din limbi occidentale, inclusiv a engl. icon; în română el a devenit icoană prin intermediar slavon) şi cu sens înrudit (prin componenta vizuală), translaţiile semantice se produc cu uşurinţă. Deşi nu este atestat de DEX, şi icon exista deja, ca termen de specialitate, în română: în limbajul semiotic şi lingvistic ("fotografia este icon imagistic"; "un icon al propriului gust, o diagramă subiectivă" în volumul Analiză şi interpretare, 1972, p. 137); de obicei i se prefera totuşi sintagma semn iconic.
           
În jargonul informatic actual pe care îl ilustrez culegînd cîteva exemple din manuale, dicţionare, explicaţii şi articole disponibile în Internet - apare forma icon (a cărei pronunţie nu e deductibilă din scris, despărţirea prin cratimă a mărcilor de flexiune nefiind un indiciu neechivoc), în contexte uneori extrem de hibride prin amestecul limbilor: "daţi dublu clic pe My Computer, selectaţi icon-ul unităţii floppy şi trageţi-l pe desktop" ( e-media/computerworld); cu pluralul neutru - "Băieţii de acolo au un imagelist, un grid şi dacă nu mă înşel au şi un exemplu de cum poţi încărca icon-uri intr-un listview altfel decât cu un imagelist" ( freelists.org/archives); "Crearea icon-urilor" ( digimedia.ro); "datorită folosirii lor consecvente, unele iconuri au căpătat o recunoaştere universală" (afaceri.net) - şi cu pluralul masculin: "Dând click pe iconul unui director din arbore, conţinutul lui apare în dreapta, sub forma unei liste de iconi şi nume" (news.infonet.ro). Cea mai bine fixată şi mai răspîndită pare totuşi a fi forma icoană, mai ales la plural (care, în principiu, ar putea fi şi cel al neutrului): "icoanele apar pe ecran ca mici simboluri care simplifică accesul la un anumit program sau la o anumită comandă"; "utilizarea icoanelor şi a mouse-ului" (M.T. Ban ş.a., Dicţionar explicativ de calculatoare, 1994).
          
Evident, marea problemă terminologică este creată tocmai de locul puternic pe care îl ocupa deja în limba română cuvântul icoană: care evocă inevitabil alt registru stilistic şi alte conotaţii, contrastante cu cele tehnice. Ca şi în engleză, în alte limbi occidentale franceză, spaniolă, italiană existau înainte de impunerea terminologiei informatice cuvintele icône, icono, icona cu sensul semiotic şi cu cel pictural: doar că în acest ultim sens uzul respectivelor cuvinte era limitat la spaţiul religios bizantin. Poziţia lor în limbă nu este deci deloc comparabilă cu cea din română, în care sinonimia sau polisemia creată (cuvînt nou adaptat sau sens nou adăugat prin calc cuvîntului vechi) e mai greu suportabilă � "fă clic pe icoană").
          
Se adaugă la toate acestea încă o inovaţie: folosirea diminutivului iconiţă. Am găsit destul de multe exemple de folosire a formei, tot în jargonul informatic: "Proprietatea Icon este cea care gestionează iconiţa aplicaţiei atunci când aceasta este minimizată" ( bluedog.ro); "executaţi un dublu clic pe iconiţa asociată programului (computerland.ro/gsm/manuale); "Desktop cu iconiţe" (centru.go.ro); "un set de iconiţe cu controale" (elektropc.as.ro); "abilitatea de a defini iconiţe multiple" ( sunsite.bilkent.edu); "acea zonă din colţul din dreapta jos a ecranului Windows-ului, zona în care sunt afişate de regulă o serie de iconiţe de dimensiune redusă" (e-scoala.ro/referate /informatica). Alternarea, în acelaţi text, a mai multor forme pare să indice o intenţie de schimbare de registru, prin asocierea lui iconiţă cu un stil didactic, accesibil, colocvial: "în acest moment daţi dublu click pe icon-ul "My Computer" situat în colţul de stînga-sus al desktop-ului dvs (este o iconiţă care "aduce" a calculator") (portal.softnet.ro).
          
Alegerea cuvîntului iconiţă se explică printr-o anume nevoie de expresivitate, probabil şi ca o încercare de diferenţiere faţă de icoană; şi chiar printr-o adaptare la realitate: în fond, simbolurile grafice în cauză sînt efectiv mici, deci diminutivarea se justifică. Numai că iconiţă e la fel de prezent ca icoană în conţtiinţa vorbitorilor cu sensul său fundamental, iar componenta denotativă ("icoană mică") este dublată de una afectivă. Efectul produs e mai curînd glumeţ: de asociere contrastantă, de adaptare marcat expresivă. Care dintre formele pe care le-am adus în discuţie are mai multe şanse de impunere? Un răspuns l-ar putea da pentru momentul actual doar o anchetă lingvistică, iar pentru viitor - doar aşteptarea răbdătoare a evoluţiei limbii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara