G.Ibrăileanu, Opere, vol.I-II, ediţie
coordonată şi cronologie de Victor
Durnea,
Introducere de Eugen Simion,
Academia Română şi Fundaţia Naţională
pentru Ştiinţe şi Artă, Bucureşti, 2014,
CXXX + 989, 910 pag.
Un interes public pentru
opera lui Ibrăileanu era
puţin previzibil astăzi,
cu toată apariţia acum
câţiva ani a unei cărţi
convingătoare pe care
o dedică Antonio Patraş
mai mult romancierului rafinat
al vârstei târzii decât criticului
pe care-l numeşte, pentru a-şi
provoca cititorii, ca fiind „lipsit
de personalitate”.
Dar acest interes se manifestă totuşi
de vreme ce un editor serios, cum
este Victor Durnea (tot ieşean!) şi o serie
prestigioasă, cum este aceea publicată
sub auspiciile Academiei şi ale Fundaţiei
Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, i-au
dedicat o nouă ediţie, din care au apărut
anul trecut primele două volume cuprinzând
cărţile sale de critică, eseistică şi istorie
literară. Cred că e un prilej binevenit
pentru a încerca, pe baza textelor şi a
aparatului laborios şi foarte informat
al editorului, să lăsăm o clipă noutăţile
la zi, imensa bogăţie de sugestii şi provocări
ale criticii contemporane, şi să încercăm
o asemenea discuţie: ce reprezintă astăzi
opera critică şi de istorie literară a lui
Ibrăileanu, chiar şi pentru restrânsa
categorie a specialiştilor în materie?
Un rapid tur de orizont obţine câteva
rezultate oarecum neaşteptate: dacă
din generaţia precedentă Călinescu,
ieşean cu intermitenţe, vorbeşte de
„profunda estetică a lui Ibrăileanu,
sclipitoare de intuiţie şi deloc greşită,şcareţ
se bizuie pe valoarea absolută a artistului”
şi îl apreciază superior deşi îi găseşte
mici lipsuri (Spiritul critic ar avea
„documentaţia insuficientă şi abuziv
interpretată”), mai neaşteptat este că
şi Basil Munteanu în apreciata sa Panorama
de la littérature roumaine, din 1938,
scrie cu preţuire despre el: Spiritul critic
este „opera sa de căpătâi”, iar el, „pornit
de la un doctrinarism ţărănesc îndeajuns
de strâmt... îl lărgeşte încetul cu încetul
şi îl traduce în literatură prin concepţia
unei specificităţi etnice al cărei apărător
necontestat va fi multă vreme”. Tot aşa,
Pompiliu Constantinescu apreciază,
într-un profil publicat la moartea criticului,
că „venind după Maiorescu şi Gherea,
Ibrăileanu îi continuă şi-i conciliază,
deşi descinde şi el din afara criticei,
dintr-o mişcare de idei politice... sistemul
critic al lui Ibrăileanu este cristalizat în
Spiritul critic, opera lui capitală”, iar
peste şase ani ridică miza, considerând
că „Ibrăileanu nu e un antijunimist în
ordine estetică, dar nici în practica lui
critică..., cum va fi sămănătoristul Iorga”
şi că, „dintre criticii imediat postmaioresciani
între care fac parte şi
d.Mihail Dragomirescu şi d.E. Lovinescu,
G. Ibrăileanu este primul glosator
interesant al valorilor estetice junimiste...
În evoluţia criticii de analiză, G. Ibrăileanu
apare astăzi mult mai aproape de
T. Maiorescu decât propriii lui discipoli
şi mult mai îndepărtat de Gherea...”
(ambele în Scrieri, vol.III, p.203 şi 401).
Nu este de mirare că pus astfel în umbra
lui Ibrăileanu, Lovinescu va reveni şi
va exprima cu lipsa de consideraţie
dintotdeauna (singura poziţie critică
fără nici un fel de rezervă dintre toate
cele apărute după moartea criticului),
în Întâia generaţie postmaioresciană
din 1942: „după ce a făcut teoretic şi
practic critică socială... G. Ibrăileanu
şi-a închinat modestele lui strădanii
analizei câtorva valori junimiste... neavând
nici o cultură istorică, criticul nu s-a
putut ocupa de valorile trecutului. Faptul
de a fi analizat câţiva scriitori junimişti
nu stabileşte nici un fel de filiaţie
între dânsul şi T. Maiorescu”.
În generaţia postbelică, aprecierile
sunt deformate de situaţia politică,
Ibrăileanu fiind revendicat de noua
dictatură ca un precursor ideologic, cu
limitele lui desigur, căci el „se menţine
... în limitele orizontului mic-burghez,
rămâne izolat de frământările epocii”
(D. Micu, Început de secol, 1970, p.219).
De o apreciere liberă se poate vorbi
doar în cazuri izolate şi ele merg de
la o extremă la cealaltă: aflat în continuă
opoziţie cu opinia oficială, Negoiţescu
găseşte că „mijloacele teoretice şi expesive
ale lui Garabet Ibrăileanu criticul sunt
prea modeste pentru ca scrierile sale
de specialitate să mai stârnească astăzi,
prin ele însele, vreun interes deosebit”,
iar după 1989, dintre autorii de istorii
literare, pentru N. Manolescu în ultima
sa sinteză, Ibrăileanu este, „alături de
Lovinescu, cel mai de seamă critic din
prima generaţie maioresciană”.
Privită retrospectiv, activitatea lui
Ibrăileanu are marele merit al căutării
unui specific şi unui principiu coagulant
pentru a instala discuţia literaturii
într-un cadru propriu. Privirea sintetică
a lui Ibrăileanu din Spiritul critic în
cultura românească este prima de o
asemenea amploare asupra unui întreg
secol, contemplat în evoluţia, în mişcarea
lui, într-un moment când orice încercare
de extragere a unui criteriu sau a mai
multora care să permită compararea
şi introducerea tuturor fenomenelor
culturale, implicit literare, într-o viziune
coerentă, era benefică, forţând naşterea
unor discuţii necesare, dincolo de
simpla afirmaţie a unor judecăţi. Era,
înainte de orice, o încercare de a
găsi metode pentru a cuprinde acţiunea
şi scrisul a două sau trei generaţii întrun
flux coerent la nivel naţional, dincolo
de feliile care se desfăceau firesc, pe
provincii şi decenii, ca în istoria literară
a aceluiaşi secol, publicată de Iorga
cu doar doi ani înainte. Nu e de mirare
că arhitectura acestei opere este
imperfectă, forţată în dihotomia
geografico-psihologică a unor „tipuri”
existente doar în mod ideal, ca modele
abstracte care, luate în serios, duce la
copilării precum repartiţia spiritului
critic în zestrea moldovenilor, iar a
spiritului politic în cea a muntenilor,
de parcă mişcările separatiste s-ar fi
născut la Bucureşti, nu la Iaşi. Asemenea
devieri şi chiar absurdităţi sunt amendate
în notele lui V. Durnea, de pildă aceea
că Odobescu ar fi împrumutat „de la
critica din Moldova” ideea că literatura
românescă „nu se poate naţionaliza
şi înfrumuseţa decât prin inspirarea
de la literatura populară”, care vine
de fapt din Herder, citat în prealabil
de Odobescu, şi altele (semnalez
aici şi un lapsus calami la p.661: autorul
studiului despre Costache Negruzzi,
Montesquieu şi ideologia etc. este
Paul Cornea, nu Paul Georgescu).
Dincolo de asemenea provincialisme,
mai degrabă amuzante, studiul lui
Ibrăileanu este marcat de excesul
argumentaţiei, autorul abundă în
argumente nedemonstrabile chiar în
chestiuni de principiu, care se susţin
prin analogii sau prin logica faptelor.
Structura teleologică a unor asemenea
construcţii este evidentă din chiar modul
de prezentare, în care toate trăsăturile
unei ample mişcări, încă nestudiate în
detaliu, sunt considerate unitare şi
acţionând ca un individ, ca un singur
individ, având un scop anume: „Era nu
numai fatal, dar chiar necesar (!) ...
ca românii să-şi îmbogăţească limba...,
să producă şi ei o literatură cultă
(căci aveau numai una populară).”
Recenziile propriu-zise n-au discutat
aceste aspecte, dar ele au fost implicate
în studii ulterioare care iau în consideraţie
ideile lui Ibrăileanu sau măcar le presupun.
Când Lovinescu spune că Ibrăileanu
nu are cultură istorică, el are dreptate
în mare măsură, dar obiecţia trebuie
îndreptată mai ales împotriva epocii:
Iorga şi-a fondat istoriile literaturii în
mare parte pe cercetări proprii, Lovinescu
însuşi este autorul unor monografii
documentare asupra lui Negruzzi, Asachi
şi Gr. Alexandrescu, în timp ce Ibrăileanu
este un ideolog, cel puţin la început, şi
are o bază factuală modestă. Dar
dacă nu are cultura domeniului, are
spirit istoric şi acest lucru este evident
în sinteze asupra unor epoci mai apropiate:
în acest spirit examinează el premisele
pe care le oferă societatea contemporană
literaturii lui Vlahuţă şi implicării
sale în mişcarea de idei din jurul anului
1900 din care vor apărea şi revista
Sămănătorul, cu manifestul Primele
vorbe scris chiar de Vlahuţă (”Nu vedeţi
că voi, tinerii de azi, aţi ajuns să vă
sfiiţi până şi de rostirea cuvintelor:
patrie, iubire de ţară, de popor, de limbă,
de datine”), şi articolele lui Iorga din
L’Indépendance roumaine, toate acestea
şi alte opinii din presă reprezentând
nemulţumirea opiniei publice în chestiunile
culturale. Manifestarea lor va avea însă
şi consecinţe politice vizibile: „Atunci
începe era economiilor, munca de trezire
la viaţă a satelor, provocarea mişcării
economice la ţară, activitatea extraşcolară,
curentul naţionalist şi străinofob”.
După un secol de la apariţia lucrării
lui Ibrăileanu, putem observa spiritul
modern în care criticul îşi concepe
cadrul istoric, respectiv sintetica
introducere Epocile literaturii române
moderne, care răspunde unei necesităţi
sistematice de natură istorică şi este
astăzi o parte constitutivă a sistemului
unei prezentări istorice a literaturii.
În acelaşi timp uimeşte îngustimea
ariei de selecţie a materialului documentar:
Ibrăileanu nici nu încearcă să caute
în producţia din Transilvania material
pentru a-l include în discutarea unei
literaturi pe care Iorga o punea deja
în relaţie în toate cele trei provincii,
în Istoria din 1907, după cum nu caută
să iasă nici din logica unei dezbateri
cu doi oponenţi, cu doar două teme.
Sunt astfel până la sfârşit ignoraţi
moderniştii, Macedonski în speţă, pe
care Ibrăileanu îl oferă ca exemplu de
autor neselectat, dar vorbeşte deja
la trecut despre el, arvunind astfel şi
opinia viitorimii: „cu toate că a avut
talent, n-a fost apreciat, a fost un
învins”. Această logică binară este
vinovată că nici după război, când se
impuseseră Bacovia, Minulescu şi
simbolismul ca mişcare în ansamblul
ei, criticul n-a putut accepta că evoluţiile
nu se succed, nu se înseriază, ci se
amestecă şi decupajul lor este propunerea
şi deci opera criticului: Macedonski nu
putea fi selectat într-o epocă eminesciană,
iar „mai târziu a venit epoca ţărănistonaţ
ionalistă... Nici atunci Macedonski
nu putea fi omul vremii”. Astfel, el a
pierdut „sentimentul contactului
sufletesc cu publicul, a tot abundat în
sensul său, s-a tot singularizat şi a
ieşit din literatură” (în Scriitori români
şi străini, din 1926). Simplu...
În linii mari, se pare că Ibrăileanu
câştigă adeziunea criticilor de meserie,
care iau în considerare nu atât valoarea
în sine a cărţii sau a teoriei, cât rolul
ei de ferment în epocă, capacitatea de
a pune în discuţie idei şi de a genera
noi viziuni, chiar şi (ca să nu spun mai
ales unde) timpul a infirmat susţinerile
sale literale. Cum spunea Călinescu
despre Spiritul critic: cartea „încântă
intelectul şi-l stârneşte la gândire şi
e o adevărată dramă ideologică, o
capodoperă în felul ei”. De aceea
probabil (unele dintre) cărţile lui
Ibrăileanu sunt încă utile pe când
(unele dintre) cele ale lui Lovinescu,
informate şi corecte la nivelul epocii,
datează.
