Tinerii, eterna poveste! Iar atunci când este vorba de tinerii muzicieni, lucrurile par a fi şi mai complicate. Creşterea, formarea, afirmarea acestora, constituirea individualităţ ilor artistice, raportările în planul grupului mic, în planul grupului mare, activităţile competiţionale, semnificaţia ieşirii în public, la rampa sălii de concert, raportările stabilite în planul vieţii artistice naţionale, a celei internaţionale…; totul formează un complex de situaţii în care viitorul muzician este antrenat încă din primii ani ai copilăriei. De o manieră mai mult sau mai puţin conştientă.
De pe la patru sau cinci ani practicăm un instrument muzical fără gândul la o eventuală profesionalizare; o facem la îndemnul celor maturi cu scopul de a ne dezvolta o anume sensibilitate în comunicare, pentru a ne împlini anume aspecte ale culturii generale, pentru a realiza o mai bună coordonare psiho-fizică. Indiferent de meseria în care vom activa la maturitate.
Cu toţii, prin natura însăşi a fiinţei noastre, dispunem de o anume sensibilitate ce ne-ar putea conduce spre muzică, spre un anume domeniu artistic sau spre un altul. Depinde cum anume aceste disponibilităţi, aceste calităţi individuale, sunt observate, sunt dezvoltate. Depinde cum anume – mai devreme şi nu prea târziu, încă din primele vârste ale copilăriei – acest complex de însuşiri se poate coagula într-un veritabil limbaj al unei comunicări specifice, muzicale în cazul nostru. Este un limbaj aparte ale cărui date se însuşesc şi se învaţă, se dezvoltă, pot deveni un bun individual al unei adresări coerente, aidoma limbajului noţional. Abia de aici, pe mai departe, poate începe drumul performanţei muzicale artistice; …la nivel de grup, de orchestră, de grup muzical cameral, de nivel solistic.
În mod firesc învăţământul muzical vocaţional, cel susţinut din bani publici, formează muzicieni ce se vor integra diferitelor tipuri de ansambluri; …orchestrale, camerale de toate tipurile, vocale, de muzică de largă adresare, de jazz etc… Veleităţi solistice avem cu toţii. La noi în ţară în primul rând. Dificilă este însă depistarea valorilor autentice, de perspectivă; dificilă este dezvoltarea, formarea, promovarea disponibilităţilor solistice. În acest caz cu totul special intervin fundaţiile specializate; …din ţară, din străinătate; stagiile de lucru, cursurile de măiestrie susţinute de marile personalităţi ale culturii muzicale. Mă gândesc la cursurile de măiestrie susţinute spre exemplu de pianistul Dan Grigore. Dar şi la cele oferite de tinerii maeştri ce compun grupul „Sonoro”. Au un rol de preţioasă îndrumare profesională a celor ce promit mult pe drumul muzicii.
Am asistat zilele trecute, la Atheneul Român, la câteva dintre concertele absolvenţilor celor două licee de muzică din Bucureşti. Este de observat, liceele „George Enescu” şi „Dinu Lipatti” au fost de curând promovate la rangul de colegii naţionale, iar aceasta dată fiind activitatea îndelungată, absolut prodigioasă, a acestor două instituţii de învăţământ muzical. Sunt concertele care au adus un îndestulător prilej de bucurie agrementată de entuziasm dar şi de regrete chiar de tristeţi.
Violonistele Ioana Cristina Goicea şi Ana Popescu-Deutsch, baritonii Silviu Alexandru Mihăilă şi Constantin Traşcă sunt tineri ce păşesc pe calea certitudinilor artistice de nivel solistic; dispun de o bună educaţie profesională cu importante perspective de dezvoltare; virtuozitatea instrumentală este pusă în slujba muzicii, calităţile timbrale ale glasului tind a contura atitudini. Este abordat marele repertoriu de concert, de operă, de la Mozart la Paganini. Este o performanţă de netăgăduit a maeştrilor, o performanţă la nivelul pedagogiei cântului instrumental, a celui vocal. Deocamdată poate fi suficient. Urmează etape hotărâtoare pe direcţia constituirii repertoriului de bază, a formării culturii profesionale, a antrenamentului competiţional fără de care nu se poate ajunge la marea performanţă de nivel european. Este o muncă apropiată regimului de strict cantonament; în plan fizic, psihic, artistic. Este un drum al unui anume tip de sacrificiu întărit de bucuria comunicării în muzică. Vor fi în stare, oare, aceşti tineri să treacă de vămile severe pe care le impune nivelul cel semnificativ al vieţii muzicale artistice? Vor ceda, oare, în faţa dificultăţilor, a tentaţiilor, cele de tot felul, duşi de valurile vieţii, sau le vor birui? Iar aceasta în contextul atât de complicat al globalizării actuale.
Sigur, s-ar mai putea vorbi de performanţele absolut valabile şi ale altor absolvenţi. Unii dintre aceştia etalează disponibilităţi certe în domeniul muzicii de ansamblu, de ansamblu solistic, cameral, orchestral.
Trebuie evidenţiată evoluţia ansamblurilor orchestrale ale celor două licee, formaţii compuse din tineri instrumentişti cu vârste cuprinse între 14 şi 19 ani. Spre deosebire de orchestrele profesioniste, aici înnoirea este continuă; în fiecare an, cu fiecare promoţie, componenţa ansamblului se schimbă; intră noi instrumentişti, absolvenţii părăsesc formaţia. Prioritară nu este performanţa artistică în sine ci educaţia viitorului muzician în spiritul cântului în ansamblu. Evoluţia individuală trebuie atent corelată cu evoluţia în cadrul propriei partide instrumentale, mai apoi în cadrul întregului ansamblu orchestral; se formează spiritul de echipă; auzul de control de care dispune fiecare tânăr instrumentist – dacă dispune de aşa ceva - poate deveni operativ. Astfel se orientează munca maestrului pedagog al orchestrei tinerilor instrumentişti. O performanţă reală pe această direcţie privind constituirea organismului orchestral a dobândito maestrul Nicolae Racu; concertul condus de domnia sa s-a încheiat cu celebrul poem „Preludiile” de Liszt. Tot lui îi datorăm prezentarea unicei lucrări româneşti incluse în concertele celor două orchestre, anume „Preludiu la unison” de George Enescu. Să recunoaştem, e cam puţin! Pe o direcţie apropiată s-au alăturat în demersul lor mai tinerii şefi de orchestră Eugen Popovici şi Andrei Racu.
Trebuie să recunoaştem, marile performanţe – cu realizări artistice impresionante, urmând notabile exemple din spaţiul european – se petrec la nivelul orchestrelor noastre naţionale de tineret, ansambluri conduse de aceste două personalităţi ale baghetei, de dirijorii Horia Andreescu şi Cristian Mandeal. Pedagogia cântului în ansamblu dobândeşte aici valori de certă exemplaritate artistică. Sunt, din păcate, organisme care nu intră în sfera de atenţie a instituţiilor abilitate pe această direcţie, la noi.
General vorbind, concertele absolvenţilor se constituie într-o veritabilă oglindă în care se reflectă aspecte privind nivelul învăţământului nostru actual. De azi în comparaţie cu cel de ieri, de azi în comparaţie cu ceea ce am dori să fie mâine. Imaginea nu este încurajatoare. Se uită la noi, în zilele noastre, că muzica, arta, cultura în general, învăţământul în ansamblul său, pot constitui, încă, valori de reprezentare naţională. Valori aproape unice. In condiţiile actuale nu este de mirare faptul că mulţi tineri aleg să studieze în continuare, să lucreze, în afara graniţelor ţării. E bine? E mai puţin bine? E semnificativ...
