„Putem să discutăm tangoul şi-l discutăm,
dar el închide, ca tot ceea ce este autentic, un
secret.“ Fraza îi aparţine lui Borges şi ea mă
intrigă printr-o asociere neliniştitoare, aparent
improprie, cea dintre autenticitate şi secret. Ca
şi cum deschisul autenticităţii prevede o retractilitate,
o mişcare de recul, în închisul secretului. Orice
autenticitate posedă un secret, iar generalizarea
poate fi regândită în cadrul unei arte particulare,
dispunând de propria coregrafie: literatura.
Romanul lui Augustin Cupşa, Aşa să crească
iarba peste noi (Editura Humanitas, Bucureşti,
2017) mi se pare că poate fructifica pe deplin
această evaluare a unei autenticităţi revelatoare
diferită de autenticismul programatic al scriitorilor
generaţiei 27, mai aproape de hiperrealismul
prozei optzeciste. Cum aş putea să ajung la acest
secret, nu la un secret anume, ci la posibilitatea
lui? Cred că strategia pe care Cupşa o împărtăşeşte
cu prozatori remarcabili ţine de identificarea
unui moment de autenticitate în personajele
sale, moment care nu ţine de sinceritatea lor,
de registrul confesiv, de verosimilitate sau de
un corect decupaj social, de „felia de viaţă“ zolistă,
ci de mobilizarea în direcţia unei intensităţi.
Ca în Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber
sau Dealuri ca elefanţi albi ale lui Ernest Hemingway
sau în povestirea Duelul a lui Borges, există în
romanul lui Cupşa astfel de momente care se
impun cu forţa unei intensităţi. Aş numi aceste
momente cu o expresie a lui Roland Barthes din
eseul său Camera luminoasă: „mici singurătăţi“.
Cealaltă dimensiune pe care o explorează Cupşa
în romanul lui este aşa cum o şi numeşte întrun
text recuperabil de pe manşeta a treia, o
„stare“, care nu coincide cu o circumstanţială
état d’âme. În cuprinsul acestei stări nostalgia
acompaniază un profund sentiment al eşecului
ca mod de viaţă propriu marginilor, periferiilor,
locurilor fragile, neglijent cadastrate. „Am scris
despre Sud pentru că Sudul este o stare, şi chiar
dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde
te-ai duce.“ Romanul lui Cupşa reflectă această
stare prin care periferia se eternizează în
cei care o locuiesc sau au locuit-o şi care,
chiar în situaţiile rare ale unei evaziuni reuşite
din spaţiul ei, se repatriază nostalgic intimităţii
ei. Prozatorul se adresează fragilităţii
constitutive, alchimiei inefabile a adolescenţei
într-un mod care îmi aminteşte de Ian McEwan
cu povestirile sale din Prima dragoste, ultimele
rituri şi cu romanul Grădina de ciment şi de
povestirile crude ale lui Antonio Soler, Patru
povestiri despre moarte. În centrul romanului
stau aventurile modeste ale unor băieţi ezitând
pe pragul fragil al adolescenţei spre o maturizare
incertă, undeva la periferia Craiovei, pe care
autorul o cunoaşte foarte bine chiar şi atunci
când îi recompune geografia.
extensia acestei periferii este o
periferie mai amplă, cea a Sudului,
un Sud generic, o lume cu un
climat al ei, cu o geografie filtrată emoţional,
reconstruită în tablouri impresioniste. Sudul
are propria sa mitologie, Borges era fascinat
de această dimensiune, fără a eluda geografia
dezmărginirii ilustrată de pampasul sud-american,
însă recuperând-o din existenţa misterioasă a
marginalilor gauchos şi a cuţitarilor de tavernă.
Un „stil de viaţă“ în termenii lui Marielle Macé
se insinuează şi aici, şi prozatorul ne atrage
atenţia în numeroase împrejurări asupra scenariilor
previzibile, unde violenţa joacă rolul unui liant
social între membrii unei comunităţi restrânse
cu ierarhii stricte. Locurile de margine sunt
teritorii disputate între diferite „triburi“
locale, ciocnirile constituie aceste forme de
revendicare a unui iluzoriu titlu de proprietate
al diferiţilor flotanţi pauperi. Grupul condus de
Edi, alcătuit din Pisică, gemenii Mânzu, Tomi
Ţiganu, un băiat cu o formă nedefinită de autism
şi Tobă, se ocupă de capturarea păsărilor sălbatice.
Păsările sunt vândute pe piaţa neagră printr-un
intermediar local, Văru’, şi ajung în Italia servite
ca delicatese în restaurante de lux. Dar toate
întâmplările ies de pe circumferinţa acestor
circumstanţieri în spaţiul plin de capcane al
cartierului. Capturarea ilicită a păsărilor reprezintă
o ocupaţie pasageră, dar ea constituie centrul
romanului în jurul căruia gravitează personaje
emblematice ale cartierului, de la Tuică, care
antrenează porumbei cu care participă la concursuri,
la Larisa, fata de cartier, practicând o insolenţă
juvenilă, vânzătoarea de flori cu care se iubeşte
Edi. Un aer de familie poate fi trasat aici cu
romanul Prada al scriitorului bulgar Georgi
Grozdev pornind de la vânătoare ca pretext pentru
explorarea unei lumi marginale, devastate, blocate
într-o tranziţie fără sfârşit şi fără perspective.
Cupşa survolează această relaţie asimetrică
dintre masculul alfa al
cartierului, Edi, şi protejatul
său, introspectivul Pisică,
la fel ca Panait Istrati în
Codin, doar că aici dinamica
acestei relaţii e imprevizibilă,
iar ataşamentul mult mai
opac, mai confuz. Secretul
acestei prietenii nu iese
la suprafaţă aşa cum inefabil
rămâne şi ceea ce o desface,
dincolo de împărtăşirea
unui secret dificil de
gestionat, o crimă la care
Pisică este martor, iar Edi
este autorul. Edi înseamnă
pentru tânărul său discipol
protecţia acordată în raport
cu membrii altor găşti,
dar el impersonează şi un model al bărbatului care-
şi croieşte drumul prin ceaţa groasă a incertitudinii.
Edi este mardeiaşul-vagabond, bărbăţia sa juvenilă
articulată pe argumentul forţei fizice, al îndrăznelii,
al siguranţei de sine este relativizată în urma unui
periplu în Italia de unde se întoarce schimbat după
o experienţă probabil traumatică pe care nu o
mărturiseşte. Cupşa, ca şi Salinger, şi-a ales ca
narator al poveştii lui un adolescent cu o sensibilitate
aparte, Pisică, un Holden Caulfield local, vulnerabil,
însingurat, trăind în umbra nesigură a unui tată
absent de la care păstrează o fotografie şi prea
puţine amintiri, cu o soră plecată în Italia
pentru a îngriji o bătrână şi o mamă trăind alături
de un bărbat faţă de care adversitatea naturală a
fiului e dublată de desconsiderare.
Prozatorul nu rezolvă nicio situaţie,
explicaţia unor gesturi e aparentă, spre exemplu
bătaia pe care Tobă i-o administrează lui Tomi
Ţiganul pentru că a eliberat păsările prinse
sau chiar crima pe care o comite calculat Edi
într-o bătaie care se putea termina şi altfel. În
primul caz nu e vorba de o corecţie, aşa cum al
doilea caz nu presupune o adversitate reală.
Ambele scrutează acea intensitate care constituie
secretul autenticităţii, expresia unui sentiment
acut al eşecului, eşecul ca mod de viaţă, ca rost
paradoxal ivit în urma absenţei rostului, ca ratare
înscrisă destinal în existenţa personajelor. Ea
este numitorul comun ca şi limitarea pe care
viaţa o impune oricărui orizont într-o lume
din care taţii sunt absenţi, nu doar ca autorităţi
morale, ci şi ca posesori ai unei minimale ştiinţe
a vieţii. Astfel, fiecare tânar este crescut sub
protecţia unui surogat patern, la întâmplare,
minat de incertitudini, dorind să evadeze cumva.
O tentativă există chiar
şi la Pisică, fuga în Italia
pe care o tatonează ca
posibilitate depăşeşte
cadrul unei simple aventuri.
Ea reprezintă o traiectorie
posibilă pe care o ia propria
angoasă. Astfel că „micile
singurătăţi“ devin revelatoare,
ca şi acest moment
în care păsările legate cu
sfoară creează iluzia unui
cer răsturnat în apă, iar
cel care le dirijează zborul
se vede pe sine tot răsturnat,
păpuşarul care manevrează
marionete fiind înlocuit
cu o păpuşă acţionată de
o forţă obscură. „Am legat
cu sfori două coţofene şi le-am dat drumul în
văzduh. Păsările se învârteau prin sineala tulbure
a cerului ca nişte peşti în apă, dacă ai fi răsturnat
cerul şi pământul ai fi zis că pescuim, că am
pus undiţele pe mal şi am fi coborât firele printre
valurile care se frământau ici şi colo, pe suprafaţa
apei, chiar aşa mi se părea că făceam, că stăteam
pe fundul unui lac uriaş cu mâinile sub cap, şi
cerul întrezărit printre ramurile arinilor e oglinda
lui amăgitoare. Şi m-a apucat aceeaşi senzaţie că
nu sunt acolo, ci în altă parte, că treaba aia nu e
reală, şi că nu făceam nimic din proprie iniţiativă,
mă fâţâiam de colo, colo. Făceam, dregeam chestii
şi aveam impresia că le fac pentru că vreau să le
fac, dar, ca în vis, altcineva trăgea sforile, şi cel
mai nasol era că şi dacă m-ar fi lăsat lumea să
pornesc eu ceva de capul meu, după atâta orbecăială,
aş fi rămas descumpănit.“ De remarcat stilistica
impecabilă a acestui prozator care trişează
minimalismul şi anticalofilia lui printr-o frază
extrem de lungă, atent la detaliul lucrat în filigran,
generând o peisagistică sensibilă, fără recurs la
metaforă, mai degrabă o acuarelă acidă. În
chip de concluzie aş spune că Augustin Cupşa
deschide un nou câmp de posibilităţi literaturii
actuale cu acest roman care ar trebui să atragă
atenţia tuturor.
