Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Ianuarie de Gabriela Ursachi


Cu toate că anul 2000, dedicat lui, s-a scurs, firesc şi fără umbră contestatară, luna ianuarie se dedică prin excelenţă lui Eminescu. Dar pe răbojul lui Gerar mai este crestat un nume în dublet: Caragiale-tatăl, născut în 30 ale lunii (doi ani după Eminescu) şi Caragiale-fiul, mort cu 65 de ani în urmă, la 17 ianuarie, în miezul iernii lui 1936. După o viaţă de relaţii în răspăr, tatăl şi fiul şi-ar putea disputa, o dată în plus, o ironică întorsătură a destinului: aniversare/ comemorare. Pentru un cititor ordonat şi iniţiat, ambii scriitori îşi au cartea şi partea ce li se cuvin, dar pe rafturi diferite ale bibliotecii, după cum dictează stilul şi importanţa fiecăruia. Deşi locul şi rolul cad sub incidenţa subiectivismului, chestiunea nu este inabordabilă. Dimpotrivă. Dacă ar fi să luăm în calcul o afirmaţie a lui Şerban Cioculescu, statura impozantă a genialului dramaturg s-ar datora şi unor benefice circumstanţe ale epocii. Astfel, la început, sarcasmul şi caricatura excesivă irită şi trezesc susceptibilităţi repulsive, dar cu timpul "simţul comun care îl repudia pe Caragiale ca pe un duşman declarat a început să cedeze. Prestigiul unei camaraderii literare solidare, aşa cum a fost prietenia Caragiale-Vlahuţă-Delavrancea a forţat dreptul de liberă trecere operei celui dintîi". Şi tot Şerban Cioculescu, critic riguros cu aplecare spre ambele umori scriitoriceşti ale familiei, conchide: "O seamă de elemente, aşadar, contribuie la îndreptarea situaţiei lui Caragiale, care ar fi rămas un izolat dacă ar fi fost neîncadrat 'Junimii', nesusţinut de prieteni şi bizuindu-se numai pe propriile sale puteri artistice." (sublinierile îmi aparţin)
Este cert că fiul nu a avut, din acest punct de vedere, norocul tatălui. În complexul studiu Mateiu I. Caragiale - un personaj (Dosar al existenţei), Al. Oprea observă cu justeţe că faima de care se bucură fiul este, indiscutabil, una postumă. O îndreptare tardivă, dacă ne gîndim că în timpul vieţii scriitorul consemnase entuziasmat în Agenda lui că "s-au vîndut totuşi din Craii... 1400 de exemplare!". Apariţia romanului în colecţia "Biblioteca pentru toţi" în tiraje de masă va fi fost un lucru pe care Mateiu nici nu ar fi îndrăznit să-l viseze vreodată.
După moartea gloriosului său părinte, cele mai reprezentative condeie tresar, exprimînd profunda consternare a cărturarilor vremii. Dar imensa părere de rău şi stupoarea produsă de eveniment par să vizeze mai mult dispariţia omului ca atare. Doar aparent paradoxal gestul rezistă teoriei: ca scriitor, Ion Luca Caragiale era, fără nici un dubiu, consacrat. Tacit, omagiul adus lui ca persoană înglobează aprecierea antumă a dramaturgului. Că s-a stins un mare om de litere pare de la sine înţeles. Din punctul de vedere al valorii operei, ceea ce fusese de demonstrat, cel puţin ca un bun start spre posteritate, se demonstrase. Accentul profundelor regrete se pune, firesc, pe "omenescul" situaţiei şi dezvăluie nu doar statura scriitorului, cît mai ales personalitatea, temperamentul şi firea sa nărăvaşă. După douzăeci de ani de la moartea dramaturgului, Paul Zarifopol arăta că în zadar încercaseră prietenii a-l sfătui să trăiască "mai higienic". Ei au înţeles, pînă la urmă, că "un asemenea predestinat există cu preţul cu care este aşa cum e". Zarifopol îşi aminteşte că prietenul său fumase în ultima după-amiază a vieţii sale optzeci de ţigări. "A murit, foarte probabil, în unul din groaznicele accese de tuse tabagică care, în fiecare noapte, răsunau pînă departe de camera lui de culcare." Ca o paranteză în completarea numeroaselor coincidenţe de destin, Caragiale se stinge într-o noapte de iunie, aceeaşi lună în care este comemorat şi Eminescu.
Cît despre Mateiu-fiul, bastard răzvrătit şi rătăcit, mereu în gîlceavă cu prea autoritarul său părinte, acesta nota răspicat în Jurnalul său la "a L-a aniversare a naşterii": "Intervalul care separă de acum viaţa mea de moarte, vreau să-l trăiesc după pofta şi placul inimii mele". Tîrzie hotărîre! După o serie de neşanse mai mult sau mai puţin imaginare, după o migăloasă disimulare a întregii sale existenţe, Mateiu nu apucă a LI-a aniversare. Actul de deces precizează sec la rubrica Anul, luna, ziua şi ora morţii, 17 ianuarie, 1936, ora 1.
Iată încă un argument pentru care, în oricare iarnă, în una şi aceeaşi lună, rafturile bibliotecii ar trebui privite cu alţi ochi de cei care pot întrezări în soarta cărţilor şi pe aceea - infinit mai zbuciumată - a autorilor lor.