Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Iadeş de Rodica Zafiu

E greu de stabilit cât de cunoscut ar mai fi, în viaţa de zi cu zi, iadeşul. Pachetele cu piept de pui dezosat pe de o parte, jocurile pe calculator pe de alta îi reduc posibilităţile de apariţie în conversaţia curentă.
În absenţa includerii sale în ritualuri de familie, e probabil ca mulţi tineri să descopere cuvântul mai curând în literatură, în dicţionare sau pe internet. Or, dicţionarele descriu mai ales obiectul iadeş („os, în formă de furcă, de la pieptul păsărilor, format din oasele claviculelor sudate în partea inferioară”, DEX), fiind destul de laconice în prezentarea jocului („rămăşag care începe prin ruperea acestui os”, ibidem). O descriere mai amănunţită apare la Lazăr Şăineanu, în Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române (1900): „un fel de prinsoare cu acest os între două persoane: cel ce dă un obiect primitorului, care nu zice «ştiu», trebuie să zică «iadeş», dacă voieşte să câştige rămăşagul”. Cuvântul e turcesc şi s-a răspândit în tot spaţiul balcanic, probabil odată cu jocul de memorie.
Utilizările ludice ale osului de pasăre (numit în latină furcula) separă destul de bine tradiţiile balcanice de cele occidentale. Obiectul iadeş e destul de răspândit în lume, dar cu alte funcţii, în primul rând cu aceea de a prevesti îndeplinirea unei dorinţe: în spaţiul nord-american, iadeşul (wishbone) este foarte cunoscut, până la a fi substituit de simulacre din plastic („Cine ar cumpăra un iadeş de plastic? Răspunsul: peste două milioane de americani în fiecare an, adică 5.000 pe zi”, Adevărul, 7.09.2009). Cum osul în formă de furcă se rupe în mod natural în două părţi inegale, cel care rămâne cu partea mai mare e câştigătorul – căruia se presupune că i se va îndeplini o dorinţă. Superstiţia e răspândită în multe culturi: de exemplu, articolul din ediţia franceză a Wikipediei despre fourchette menţionează că aceasta este numită şi „l’os du bonheur”, „os des voeux” sau „l’os à souhait”, atribuind copiilor obiceiul de a formula o dorinţă legată de ruperea iadeşului. De altfel, tot în Şăineanu (care citează din Şezătoarea) aflăm că şi în spaţiul românesc exista o versiune asemănătoare a superstiţiei, mai crudă prin concreteţea imaginii metaforizante a segmentului lung din osul rupt (asemănător cu o unealtă): „osul de la pieptul găinei (iadeşul) tras de doi, la care rămâne hârleţul în mână are să-l îngroape pe celalt”.
În jocul balcanic, fiecare dintre cei care au rupt iadeşul încearcă să-şi păcălească adversarul dându- i un obiect pe care acesta să-l primească automat, uitând de joc. Termenul turcesc, după Şăineanu, ar proveni din forma persană yadest «îmi amintesc». Aşa cum arată Emil Suciu, în recentul său Dicţionar al cuvintelor româneşti de origine turcă (Editura Academiei Române, 2010), formele yades şi yadest sunt învechite, cea din turca modernă fiind lâdes.
Jocul era foarte popular la noi în secolul al XIX-lea şi a intrat şi în literatură: în adaptarea unor naraţiuni de largă circulaţie, în care o femeie câştigă rămăşagul cu bărbatul ei trezindu-i gelozia sau, dimpotrivă, îşi maschează trădarea sub un pariu, dramaturgii au ales ipostaza pitorească şi, se pare, foarte cunoscută de publicul vremii, a iadeşului. La Alecsandri, în Iorgu de la Sadagura (1844), Zoiţa aţâţă gelozia soţului ei – personaj eminamente balcanic, cu nume greco-turcesc, Agamemnon Kiulafoglu –, cu care joacă iadeş („De când am pus iedeş amândoi, n-am cap să mă odihnesc”). Acesta îi cere exasperat cheia de la orologiul în care bănuieşte că e ascuns un bărbat: „Zoiţa (dându-i cheia): Dacă nu mă crezi, poftim cheia... deschide şi vezi. (Kiulafoglu ia cheia) Iadeş! am câştigat rămăşagul”. Iadeş e şi titlul unei piese a lui Alexandru Macedonski (din 1880), care se încheie cu o scenă asemănătoare, în faţa unui dulap încuiat: „Elena (dându-i cheia): Ei bine! Na-o. (pe când Guguţă aleargă la dulap, Elena se umflă de râs şi îi strigă:) Iadeş!”. Tot Iadeş se intitulează un film românesc din 1926. Jocurile la modă pot fi trecătoare, dar referin- ţele literare rămân.