Cristina Botilca. Eu cînd v-am cerut un CV nu am glumit. Mă interesa în primul rînd cîţi ani aveţi şi dacă aveţi vreo experienţă literară. Versurile dvs. sînt scuzabile dacă nu aţi trecut (mult) de 16 ani, aşa cum bănuiesc. Doamne-fereşte să fi ajuns la vîrsta primului vot cu asemenea naivităţi! De pildă, poemul Să merg, să merg, să merg... are multe strofe şi toate se termină la fel: Iar eu să merg, să merg, să merg... Chiar vă închipuiţi că acest laitmotiv banal va impresiona pe cineva? Alt poem se intitulează Viaţa-i o floare foarte rară şi începe chiar aşa: Viaţa-i o floare foarte rară / O fantezie-ntr-un pahar. Primul vers este o cugetare din categoria Guţă Popîndău (cel care, după Topârceanu, ar fi postulat că „amorul e un lucru foarte mare”, dacă nu ştiaţi). Cît despre al doilea, sînt de acord, cu condiţia ca, în pahar, conţinutul să aibă de la 40 de grade în sus şi nu Celsius. Cugetările şi îndemnurile despre viaţă continuă astfel: Ia-o încet şi simte-i pulsul, (vieţii! n.m )/ Căldura nopţilor de mai,/ Când răsăritul şi apusul/ Se-neacă-n Iad, dar mor în Rai. Să-i iei pulsul, înţeleg, chiar şi tensiunea, cu condiţia să i-o dai înapoi. Dar cum să-i iei căldura nopţilor şi ce-au a face în chestia asta iadul şi raiul? Şi-apoi cum să te-neci în Iad, dar să mori în Rai. Invers mai merge, conform devizei de la cîrciuma lui Vasile: bei aici şi mori acasă! A treia strofă e însă înfricoşătoare: E o cruzime şi-un blestem/ Să crezi că viaţa e onoare. (rezon! n.m.) Din gânduri seci şi guri de lemn/ Nu poate face-un ţep fecioare (sic!). Nu ştiu ce e ţepul, deşi psihanaliza poate că mi-ar spune. Ori fecioarele nu fac „ţepul”, altfel fiind dezacord în număr, ori ţepul nu face fecioare? A doua variantă mi se pare exclusă: dacă e vorba de ce cred eu, „ţepul” nu face fecioare ci, aş zice, dimpotrivă! Al treilea şi ultimul text propus e un tablou nocturn, fioros-romantic, care nu mai sperie nici copiii de ţîţă. S-au spart candelabre, au cugetat stele,/ S-au rupt de pe cer şi-au căzut între brazi. Păi ce, cînd cugeţi cazi? Doar pe gînduri. Doar bufniţa sacră, tăcuta jivină,/ Privea nemişcată o umbră sfioasă. Să ştiţi că noaptea bufniţele, chiar sacre, nu tac şi zboară. Înlemnite stau ziua, pînă şi eu am vînat una în atari condiţii. Pe scurt: mai citiţi poezie, mai exersaţi, mai trimiteţi. Nu puneţi la inimă ironiile mele. De fapt vă invidiez – cît de tînără trebuie să fiţi ca să afişaţi atîta candoare!

Ioana Stanciu. Şi dvs. aveţi 16 ani, unele naivităţi, totuşi talentul se simte şi mai ales lecturile sînt evoluate. Puteţi s-o felicitaţi din partea mea pe doamna profesoară de la Cenaclul literar „Radu Petrescu”, Dâmboviţa, pentru că vă îndrumă bine şi că vă sfătuieşte să trimiteţi versuri la România literară ca să vă cunoaştem şi noi. Poemul pink-floyd-money este drăguţ, dar e prea tezist! Nu scoateţi ochii cititorilor cu „adevărurile” enunţate, sună gazetăreşte. Poemul intitulat surprinzător „Dali” începe foare tare: mereu am avut o frică ciudată de măicuţe/ ştiu că eram mică şi mi se păreau înspăimântătoare/ acum mi se par perverse/ ca nişte prostituate sfinte cu portjartier pe sub haina aia neagră. Apoi, din păcate, devine prozaic - reportericesc. Se încheie însă frumos: în loc să vină preoţii cu maslul,/ să vină o armată de maicuţe negre/de văduve negre./omul ar vedea moartea cu ochii atunci/ şi nu ar mai fi speriat să moară pe bune/ ar muri împacat/ crezând că el/ bietul vasile/ a învins moartea. De fapt, cunosc eu un Vasile care a învins moartea. Exersaţi, fiţi perseverentă, păstraţi-vă prospeţimea şi eliminaţi „aforismele”. Mai trimiteţi texte. Acum reproduc unul singur. I-am pus titlu şi am tăiat ultimul vers care lovea peretele ca nuca.

Într-o seară

A început să-mi fie frică de Dumnezeu.
Că mă vede când nu mă spăl pe dinţi
sau când arunc guma pe jos.
Într-o seară l-am vazut pe perete.
Era proiectat pe posterul cu Metallica
și se uita cuminte la mine.
Era ca un copil mic şi confuz.
De fapt, cred că l-am văzut pe Iisus,
nu pe Dumnezeu.
Uite, şi acum mi s-a făcut frică.
Dacă s-a supărat pe mine că
l-am confundat cu Iisus?
sau că-i scriu numele cu litere mici,
că-i iau numele în deşert
şi că vorbesc cu el cu „bă”.
Cred că e supărat pe mine
pentru că-mi merge prea bine şi nu merit.
Îl înţeleg, şi eu m-aş supăra.
Sau poate sunt atât de dezamăgită de mine
încât nu văd ce persoană minunată sunt
şi sunt prea orbită de defectele mele
ca să văd că eu sunt dumnezeu
şi mie mi-e frică de mine.


Aştept în continuare opiniile şi textele dvs. numai la adresa email posta.romlit@gmail.com