Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La microscop:
Şi totuşi unde au fost coloneii Creangă şi Stănică? de Cristian Teodorescu


Pînă la urmă s-a dat sentinţa în încîlcitul proces al miliţienilor vinovaţi de moartea lui Gheorghe Ursu. Coloneii Stănică şi Creangă au fost condamnaţi să stea 10 ani în puşcărie, din cei 20 cît scrie în verdict.

Justiţia a găsit de cuviinţă să-şi facă datoria după mai bine de 13 ani de tărăgănare. Trebuie să recunosc că după recursul înaintat de Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel mi-am imaginat că iarăşi vom fi martori la tot felul de amînări. Cu toate că dispariţia celor doi m-a făcut să bănuiesc că aflaseră ei că li s-a apropiat funia de par.

Am mai scris despre cei doi, dar am simţit nevoia să revin de dragul acestei bile albe care trebuie depusă în contul Justiţiei. Revin însă şi pentru că acest caz face dreptate, în numele lui Gheorghe Ursu, nenumăraţilor oameni care au murit, în condiţii care au rămas neelucidate, în puşcăriile comunismului. Poate că cititorilor mai tineri nu le vine azi să creadă că un om a putut fi ucis cu bestialitate pentru că a scris ceea ce gîndea despre regimul Ceauşescu. Poate că unii dintre cei care îl regretă azi pe Ceauşescu nu ştiu sau nu vor să audă de mîrşăviile săvîrşite la ordinul lui de Securitate, de Miliţie şi de Justiţie. Amintirea acestor tragedii se cuvine păstrată nu numai de dragul adevărului. Cu ajutorul acestor piese disparate putem reconstitui motivele de adîncime şi o întreagă reţea de complicităţi de pe urma cărora avem procurori care par şi uneori sînt înţeleşi cu infractorii, poliţişti care fură sau acoperă hoţii dovedite şi judecători care măsluiesc procese. Toate astea au un trecut care supravieţuieşte, un trecut de care ne izbim azi, confundîndu-l cel mai adesea cu ticăloşiile de ocazie ale tranziţiei.

Dacă n-ar fi fost tenacitatea fiului lui Gheorghe Ursu, pe care nu l-a descurajat nici una dintre piedicile puse în calea voinţei sale ca Justiţia să-i pedepsească pe vinovaţi, coloneii de miliţie Stănică şi Creangă ar fi fost şi azi nişte respectabili oameni de afaceri. Cu atît mai mult cu cît, pentru a-i face scăpaţi, au intrat în alertă toate relaţiile, pilele şi rudele acestora cu poziţii importante în mecanismul care ar fi trebuit să ducă la stabilirea vinovăţiei lor.

Ce s-ar fi întîmplat însă dacă acest proces n-ar fi căpătat ecouri internaţionale? Ce s-ar fi întîmplat dacă fiul lui Gheorghe Ursu locuia în România, nu în Statele Unite, şi dacă Societatea Civilă şi presa din ţară nu ar fi urmărit toate meandrele procesului? Sînt convins că aceeaşi Justiţie care i-a condamnat pe cei doi miliţieni, i-ar fi scos, cu probe, basma curată. Nu-i pun la îndoială pe judecătorii care au pronunţat două sentinţe de condamnare a acestor inşi. Prima contestată de Parchet pentru defecţiuni de încadrare – ca să vezi vigilenţă! În corectitudinea funcţionării mecanismelor Justiţiei nu cred. Dacă un asemenea proces a avut nevoie de 13 ani pînă să se dea sentinţa, nu văd de ce ne-am face mari iluzii despre buna funcţionare a acestor mecanisme.

Poliţia a recunoscut că cei doi foşti ofiţeri de Miliţie primeau informaţii din interiorul acestei instituţii. Încît, atunci cînd Creangă şi Stănică ar fi trebuit arestaţi, preveniţi fiind, amîndoi au fugit de acasă. A urmat circul ştiut – al dării în urmărire, pe principiul prinderii orbului. În loc să-i caute pe complicii coloneilor, cum s-ar cuveni după lege, Poliţia a ridicat din umeri. Iar dacă cei doi nu s-ar fi predat singuri, probabil că ar fi fost în continuare de negăsit.

Nu m-aş mira deloc dacă aş afla că la Poliţie se ştia unde au stat ascunşi Creangă şi Stănică. Şi aproape că aş băga mîna în foc că amîndoi nu s-au ascuns în vreo gaură de şarpe, ci au fost la vedere, poate chiar în Bucureşti. Şi cine ştie cu ce foşti miliţieni metamorfozaţi în poliţişti ar fi evocat la un pahar vremurile de odinioară, revoltaţi că au de plătit azi pentru că au vegheat la bunul mers al unei orînduiri pe care o regretă atîta lume.