Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Şi totuşi, modernii... de Cosmin Ciotloş

Extrem de discretă ca prezenţă publică (şi publicistică), Alexandra Ciocârlie este, totuşi, primul dintre criticii tineri care-şi asumă un proiect interpretativ larg (adică deopotrivă cuprinzător şi, intelectual vorbind, generos).
Nici ideologiile, din ce în ce mai seducătoare, constat, pentru din ce în ce mai mulţi colegi din branşă, nici ambiţiile (aflu că unul dintre cronicarii cei mai tenaci ai ultimului deceniu are în plan să ardă etapele, reformând, anunţă el, canonul !) nu i-au alterat în vreun fel parcursul. Pentru un observator atent al fenomenului, lucrul era evident: cărţile ei, ce păreau de strictă specialitate (autoarea fiind absolventă de Limbi clasice) întindeau încontinuu „punţi” metodologice. La un nivel de excelenţă chiar. Nu-mi amintesc ca vreun critic din generaţia mea să fi comentat o carte recent apărută atât de dens şi, sub raportul aparatului teoretic, de imaginativ pe cât a făcut-o Alexandra Ciocârlie cu Iulius Caesar de exemplu, în a doua sa carte (din 2007). Iarăşi, deşi problema alterităţii a devenit în vremea din urmă un subiect foarte prizat în cercetarea academică, doar puţine asemenea întreprinderi trec pragul mediocrităţii rezonabile, reuşind să nu plictisească şi, de fapt, să spună ceva. Printre aceste excepţii se numără (în pole position) investigaţia Alexandrei Ciocârlie despre felul cum scriitorii latini au construit, aproape propagandistic, imaginea principalului adversar al Romei, Cartagina (2010).
Să notăm că autoarea are totuşi un atu: chiar dacă importanţa studiilor clasice a pierdut în ultima sută de ani teren în învăţământul umanist, prestigiul a rămas. Aparţinem unei culturi care s-a consolidat pe fundamentele culturii greco-latine. Fără antici, Shakespeare (departe de a fi un „barbar”, aşa cum îl considera Voltaire) e de neconceput. Dau un exemplu, desigur, superlativ. Dar îl consider cât se poate de grăitor. Nu numai subiectele pieselor sale, dar şi retorica (ce denotă bune cunoştinţe în domeniu) o dovedesc cu asupra de măsură.
Alexandra Ciocârlie vine, aşadar, în critica literară cu o pregătire care impune. Ea se află, prin structură, undeva „dincolo de mode şi timp”, ceea ce-i conferă o garanţie de credibilitate. Este şi cazul acestei cărţi, intitulate, cu modestie, În dialog cu anticii. E vorba despre o sumă de eseuri dedicate teatrului românesc (de la Alecsandri până la Vlad Zografi) şi raporturilor sale, accidentale sau sistematice, cu clasicitatea greacă sau latină (ceea ce nu înseamnă numai faimoşii tragici atenieni, ci şi, o serie de la fel de faimoase scrieri istorice sau filozofice). N-am de gând să intru în analize de detaliu, pentru că n-aş putea ţine pasul cu Alexandra Ciocârlie. Meritele analitice fiind subînţelese, voi insista asupra celorlalte calităţi ale studiului.
Ideea însăşi e surprinzătoare. Faptul că dramaturgia e, în istoriografia literaturii noastre, o veche „cenuşăreasă” nu mai trebuie argumentat. În afara câtorva autori mari (de felul lui Caragiale sau Ionesco) şi în afara câtorva dramaturgi interesanţi (Davila, Sebastian, Camil Petrescu, Radu Stanca), panoramele reţin puţine producţii notabile. E un mic paradox, acesta, de vreme ce tradiţia şi statistica ne-ar da, în mod normal, motive să fim optimişti. Nu e Iordache Golescu, fratele mai celebrului Dinicu, unul din pionierii genului la noi? Încercările lui cu mai multe „perdele” sunt, în fond, contemporane cu începuturile modernizării poeziei române. Cronologic stăm bine, deci. Hasdeu publica Răzvan şi Vidra într-o perioadă în care, pe alte paliere, aveam autori de felul celor discutaţi de Maiorescu în Cercetarea lui critică. Pe de altă parte, aproape că nu există scriitor care să nu-şi fi încercat norocul şi în teatru. Situaţia lui Eminescu e de notorietate. Mai puţin ştiute sunt, poate, cazurile unor Macedonski, Duiliu Zamfirescu, Petică sau Minulescu. Mai aproape de noi, nici chiar un „fundamentalist” al romanului, ca Nicolae Breban n-a rămas indiferent la provocările dramaturgiei. În concluzie, zona aceasta, citită cu justificată mefienţă de către critica estetizantă beneficiază acum de o revizitare (fie ea şi parţială, şi direcţionată) care echivalează cu o resuscitare. Alexandra Ciocârlie verifică persistenţa „enciclopediei” antice în piesele „modernilor” români.
Impresionant e şi inventarul. I-am pomenit pe Alecsandri (cu Fântâna Blanduziei şi Ovidiu) şi pe Vlad Zografi (cu Oedip la Delphi). Aceştia doi sunt doar capetele intervalului. Între ei îi regăsim pe Victor Eftimiu (dar nu ca traducător, ci ca autor de tragedii de felul Thebaidei), pe prolificul Iorga (cu Casandra sa din 1931), pe Dan Botta, pe Mircea Eliade (cu Iphigenia), pe Petru Dumitriu, pe Radu Stanca (bineînţeles), pe Paul Everac (în puzderia de piese a acestuia, irelevante estetic şi corupte moral, se găseşte, totuşi, una remarcabilă), pe Dumitru Solomon, pe Iosif Naghiu, pe Dumitru Radu Popescu, pe Horia Lovinescu, pe Doinaş (cu singura lui piesă, foarte interesanta Brutus şi fiii săi), pe Ştefan Zicher (o surpriză, numele acestuia nefiind menţionat nici măcar de documentatul şi malignul Marian Popa) şi pe Nicolae Ionel. La final, trei glose despre trei comentatori ai teatrului antic: Alice Voinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Aram Frenkian.
Ce se remarcă întâi şi-ntâi e că metoda Alexandrei Ciocârlie scoate la lumină mai ales bucăţi mai puţin discutate. Ceea ce e deja un plus. Apoi, deşi nici autorii citaţi nu sunt nişte necunoscuţi, e un fapt că din lista astfel concepută (criteriul fiind, repet, acela al preocupării creatoare pentru antichitatea greacă sau latină) lipsesc „greii”. Semn de onestitate procedurală, autoarea rămânând fidelă principiilor fixate iniţial. A-l fi introdus pe Caragiale (cu traducerea Romei învinse) ar fi sporit poate ponderea valorică a selecţiei, dar ar fi mărturisit un laxism nedorit. Aşa, alegerea autorilor păstrează o obiectivitate imună la negocieri.
În virtutea acestei ultime observaţii, devine cu atât mai semnificativă distribuţia istorică a numelor prezente. Un singur autor de secol nouăsprezece (şi acela în două piese izolate despre „bătrâneţe şi moarte”, scrise în proximitatea propriei „ieşiri din scenă”), patru interbelici (dacă-l socotim şi pe încă junele, pe-atunci, Eliade). În rest, numai scriitori de după război. Rezultatul e destul de neaşteptat. Îl putem, desigur, citi în grilă ideologică. Faptul că existenţialiştii noştri nu s-au grăbit să exploateze tema destinului ar avea o explicaţie în orientarea celor mai mulţi dintre ei către un neoşism tradiţional (ne amintim de „revolta fondului nostru nelatin”). Pe de altă parte, dacă privim chestiunea sociologic, profuziunea pe care-o întâlnim în cele patru decenii de comunism derivă şi din programul de traduceri susţinut de autorităţi în epocă (este, aceasta, şi teza unei cărţi a lui Gelu Ionescu). S-a publicat, recuperator, multă literatură străină, chiar şi înainte de existenţa editurii Univers, ceea ce nu putea rămâne fără consecinţe. Nu mă gândesc numai la literatură antică. Dar, în ce-i priveşte pe dramaturgii noştri, un rol trebuie să fi jucat şi familiarizarea cu formulele unor Hofmannstahl sau O’Neill. În sfârşit, nu e de neglijat nici aspectul „evazionist”, deci numai bun pentru a păcăli filtrul Cenzurii, pe care-l promiteau (nu întotdeauna ţinânduse de cuvânt) aceste piese cu subiect d’antan. De altfel, chiar autoarea se întreabă în cazul lui Horia Lovinescu, cum de al său Negru şi roşu n-a întâmpinat probleme, în ciuda posibilelor lecturi în cheie politică. Nu e neplauzibil nici ca spontanul interes al dramaturgilor români din epocă pentru opera unor Eschil sau Sofocle să fi fost actualizat de propria condiţie. Nu se aflau ei chiar la mâna Eriniilor, dar metafora acestor zeiţe revanşarde se placa bine peste o dictatură de multe ori imprevizibilă.
Subiectul se arată, prin urmare, extrem de fertil pentru o discuţie aplicată. Căreia Alexandra Ciocârlie îi epuizează, în analize, consecinţele. Cartea de acum, făcând pandant mai vechii Şi totuşi, clasicii..., propune, pentru literatura română din ultima jumătate de secol, o soluţie de lectură nu numai plauzibilă, dar şi în cel mai înalt grad originală.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara