Conducerea Operei Naţionale din Bucureşti a făcut o bună alegere prin înscrierea în repertoriul curent a unei lucrări din seria „opera rara” puţin cunoscută de public şi care se regăseşte cu greu chiar pe mari scene ale lumii.
Compozitorul veneţian Ermanno Wolf-Ferrari, care a trăit în prima jumătate a secolului al XX-lea, a scris această lucrare la München în 1906, partitura sa fiind, din păcate, nedreptăţită de teatre şi chiar necunoscută. Este o lucrare remarcabilă, compusă cu simţul proporţiilor, cu delicateţe, gingăşie faţă de universul complicat şi complex al sufletului feminin, de multe ori aflat în dispută cu cel al bărbaţilor, incapabili să-l cunoască.
Opera a cunoscut o frumoasă punere în scenă la Cluj-Napoca în decembrie 1959, regizată de Anghel Ionescu-Arbore. Ulterior, după câţiva ani, ea a fost prezentată de colectivul clujean aflat în turneu şi la Bucureşti. Actualul director al Operei Naţionale, Cătălin Ionescu- Arbore, fiind sensibil legat de această partitură, a înscris-o în repertoriu, apelând la un regizor german, foarte inspirat şi plin de inventivitate, Peter Pawlik, cunoscut de alfel printr-o recentă montare a operei La Cenerentola de Gioacchino Rossini. Spectacolul lui Pawlik este original şi spumos, extrem de rafinat şi cu mult bun-gust, fără niciun fel de disonanţe, vulgarităţi ori distorsiuni care ar putea altera o partitură muzicală absolut genială. Opera se înscrie în categoria comediei muzicale bufe şi porneşte de la cunoscuta piesă de teatru, Bădăranii, a lui Carlo Goldoni, libretul aparţinând lui Giuseppe Pizzolato.
Conducerea muzicală a fost asigurată de Vlad Conta, care a demonstrat că iubeşte această partitură, intrând cu uşurinţă în jocul subtil al actorilor cântăreţi, pe care i-a condus cu inteligenţă şi respect, demonstrând încă o dată înţelegerea subtilă a lucrărilor dificile. Orchestra Operei Naţionale s-a remarcat prin acurateţe şi profesionalism.
Ceea ce ne propune Pawlik este un spectacol de echipă, omogen şi bine gândit, în care fiecare interpret a înţeles sensul metaforic pe care l-a dat regizorul pentru a crea o atmosferă de joacă, de farsă, în care comicul folosit sub toate nuanţele sale dă savoare întregii reprezentaţii. Pawlik este un artist care a creat tipuri umane, a mers pe câteva creionări de caractere comice de o mare autenticitate. Spectacolul său este, după opinia noastră, un model de înscenare modernă care se racordează într-un mod inteligent la tradiţia muzicală a epocii în care a fost compusă opera, netrădând nici un moment mesajul acesteia.
Ne aflăm într-o Veneţie interbelică în care costumele (semnate de Andreea Koch) sunt perene, folosindu-se cu intenţie o cromatică albă dominantă, care poate să evidenţieze o generalitate a caracterelor umane, nemaiexistând trimiteri directe la o epocă, chiar dacă se poate sugera prin croială lumea anilor 1930.
Lucrarea abundă în gaguri şi efecte comice suculente. Se simte din plin că regizorul apelează la modalităţi teatrale deosebit de subtile, care îi obligă pe cântăreţi să fie actori, să joace în relaţie unii cu alţii, să se străduiască a crea tipologii caracterologice comice. Ingenioasă a fost şi scenografia spectacolului aparţinând lui Cătălin Ionescu-Arbore şi Vlad Osiac, care au introdus apă pe scenă pentru a ne sugera Veneţia.
Interpreţii îşi adaptează jocul scenic mediului existent.
Decorul este foarte sugestiv, restrâns doar la câteva elemente vii, colorate, ce amintesc de o Veneţie în carnaval: pontoane, ferestre cu muşcate. Efectele de lumini contribuie în plus la farmecul spectacolului.
Sub raport muzical, s-a apelat la o bună echipă de cântăreţi, în general tineri, care s-au străduit, fiecare în parte, să înveţe o partitură dificilă, scrisă în dialect veneţian, dar să o şi înţeleagă într-o stilistică a sa plină de subtilităţi.
Cei patru bădărani au fost interpretaţi de Mihnea Lamatic (Lunardo), Ştefan Schuller (Simon), Leonard Bernad (Cancian) şi Vicenţiu Ţăranu (Maurizio), fiecare dintre ei aducând o notă personală ce lasă o amprentă personajului respectiv: Mihnea Lamatic – un bătrân încăpăţânat şi grosier, Ştefan Schuller, excelent ca apariţie tipologică (are burtă, este grobian şi caraghios), tânărul bas Leonard Bernad, promiţător pentru un debut pe scena operei, este surd şi speriat, permanent la autoritatea soţiei, Vicenţiu Ţăranu, imaginat ca un orb, incapabil să vadă vreodată adevărul relaţiei cu fiul său. Vocal au fost foarte bine coordonaţi în textura muzicală a lucrării. Rămân antologice duetul Lunardo- Simon, sau scena pescuitului, în care cei trei bădărani îşi strigă oful împotriva soţiilor.
Contele Riccardo, personaj pitoresc, adiacent dramaturgic în conflict, a fost interpretat la premieră de tenorul Mihai Lazăr şi apoi de Liviu Indricău, fiecare aducând o notă personală partiturii.
Echipa feminină nu a fost mai prejos: Adriana Alexandru a interpretat-o pe jupâneasa Margarita la primul spectacol. Este o contra altă cu frumoase note grave, inteligentă muzical, artistă (se cunosc apariţiile sale de neuitat în D-na Quickly din Falstaff sau în Vrăjitoarea din Hänsel şi Gretel). Ea a ştiut să nuanţeze demersurile sale de contracarare a soţului încăpăţânat. La al doilea spectacol am văzut-o pe Sorana Negrea, o tânără debutantă care s-a străduit să facă o bună impresie într-o echipă de cântăreţi, deja consacraţi. Este însă puţin prea crudă pentru un asemenea rol.
Tina Munteanu, în Marina, ne-a prezentat un personaj suculent, plin de inventivitate în reacţie cu grosolănia bărbaţilor, vocal bine susţinută şi cu simţ al muzicalităţii.
Crina Zancu, la primul spectacol, ne-a propus o Felice eclatantă, curajoasă şi impunătoare. Este o soprană în plină ascendenţă vocală, iubită şi apreciată de public. Ruxandra Urdăreanu, la al doilea spectacol, nu a fost mai prejos, având o voce frumoasă, cu bune accente dramatice.
Lucieta a fost interpretată în prima seară de Simonida Luţescu care a construit un personaj jucăuş şi copilăros, veridic. La al doilea spectacol am revăzut-o cu aceeaşi bucurie pe Mihaela Stanciu, o soprană cu o voce extrem de frumoasă, bine condusă muzical care a ştiut să-şi moduleze culoarea timbrală cu sensibilitate, extrem de subtil pentru a se impune ca o copilă îndrăgostită şi dornică de viaţă. Se simte că ea cântă şi interpretează cu plăcere orice partitură.
Pentru a căpăta culoare se apelează la o echipă de pantomimi aparţinând companiei de teatru „Dell’Arte”, care comentează spectacolul, participând în mod activ la dramaturgia lucrării.
Opera I Quatro Rusteghi este, după opinia noastră, o mare reuşită a scenei noastre lirice, un spectacol spumos, proaspăt, subtil, inovator atât cât trebuie, suculent.
Ar fi de dorit ca publicul să se apropie, în timp, cu înţelegere şi fără prejudecăţi de o partitură pe care o putem considera o capodoperă a genului şi să vină în număr cât mai mare la următoarele spectacole pentru a cunoaşte această lucrare atât de frumoasă. Am avut sentimentul că, pe măsură ce o ascult din nou, o iubesc mai mult şi-mi devine familiară.