Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Şi eu i-am cunoscut... de Nicolae Manolescu


Citesc, între alte noutăţi editoriale, Trecut-au anii..., fragmentele din jurnalul de exil al lui Virgil Ierunca, publicat la Humanitas, laolaltă cu trei interviuri, cîteva articole (unele reluate din România literară) şi "scrisori nepierdute". Nu-mi propun, aici şi acum, să recenzez cartea, care ar merita-o din plin, impresionantă evocare a unei lumi dispărute în bună parte, a unor oameni de seamă, trăitori în exilul parizian al anilor '50. însemnările de faţă pornesc de la o surpriză de ordin, aşa-zicînd, personal: şi eu i-am cunoscut, chiar dacă nu atît de bine, pe mulţi dintre cei portretizaţi cu mare talent de Virgil Ierunca şi aş putea depune mărturie în privinţa validităţii morale şi psihologice a portretelor. I-am întîlnit (deşi ne despărţeau atîtea, vîrsta, depărtarea, vizele - de ieşire, pentru mine, de intrare pentru ei), începînd chiar cu autorul jurnalului, pe care l-am căutat, în 1967, cu ocazia primei mele călătorii în Franţa, de cînd durează admiraţia pe care i-o port şi prietenia care ne leagă. Paginile editorialului nu-mi ajung pentru toate numele de cunoscuţi ai mei din jurnal! Iată, deschid cartea, şi citesc (în ordine) numele lui Lucian Bădescu, Mircea Grigorescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Horia Stamatu şi alţii, şi alţii. Despre unii am mai scris, despre alţii nu. Mă opresc acum la cel dintîi, acela cu care autorul ia masa în ziua de 1 ianuarie 1949, zi în care debutează însemnările din jurnal.
Lucian Bădescu, coleg şi prieten al părinţilor mei, la Rm-Vâlcea, a plecat din ţară, nebănuind că definitiv, în toamna în care izbucnea războiul mondial. în septembrie 1967, m-a aşteptat la Paris, lîngă o staţie de metro, aşa cum stabilisem, de comun acord, prin intermediul lui Virgil Ierunca. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: "Mă bucur să te... revăd". Doar scurta pauză de dinaintea verbului m-a făcut să nu-mi exprim mirarea. Ştiam că plecase din România pe cînd eu nu eram născut şi că nu revenise nici o singură dată. Nu ştiam că fusese condus la gara din Râmnic de tatăl şi de mama mea şi că acest lucru se întîmpla în noiembrie 1939. Mă văzuse, aşadar, pe la opt luni şi jumătate, în burta mamei. Aşa se explica salutul de întîmpinare. Am mers la el acasă (ţin minte că avea un birou minuscul, năpădit de cărţi) şi am vorbit cîteva ore despre literatură. Fireşte, în trecere, şi despre ai mei, şi despre Pompilia Eliade, colegă şi prietenă cu Bădescu şi cu părinţii mei, pe vremuri, apoi, prin 1952-1954, cînd luam eu ore de franceză cu ea, pensionară. Eram prea tînăr ca să mă las furat de amintiri, cum, cred, ar fi dorit Lucian Bădescu. Aşa că l-am bătut la cap cu ideile mele despre literatură. Nu sînt deloc sigur că le împărtăşea. Dar, probabil, din emoţia de a-şi vizita prin mine tinereţea vîlceană, m-a lăsat să turui şi aprobîndu-mă din cap. Mă întrerupea doar cît să mă întrebe: "Pompilia trăieşte?" Trăia, şi încă în aceeaşi casă veche, în fundul unei curţi plină de iarbă pe care o ciuguleau orătăniile. Sau: "Avea un cocoş rău care se dădea la oameni. îl ştii?" Povestea cu cocoşul mi-o spusese şi Virgil Ierunca, fost, el, elev al Pompiliei şi al părinţilor mei. Curios e că, în anii '50, cînd mă duceam eu la Pompilia, eram agresat de un cocoş de care mă feream plesnindu-l peste cioc cu caietul de franceză, devenit un veritabil ciur. Era vorba de cocoşi diferiţi, dată fiind trecerea deceniilor, dar cu siguranţă rude, de vreme ce se comportau la fel.
Asemenea uimitoare punţi peste timp au mai fost în întîlnirea mea cu Lucian Bădescu din 1967 (nu l-am revăzut niciodată; în 1981, cînd eu am fost din nou la Paris, murise), eminentul profesor de la Sorbona, autor al unui studiu despre Léon Daudet, pe care mi l-a oferit, idolul liceenilor de vîrsta lui Virgil Ierunca din Râmnic. Le voi povesti cu alt prilej. Ca şi altele, ai căror protagonişti au fost eroii aceluiaşi jurnal, intitulat nostalgic Trecut-au anii...