Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
I did it my way de Cosmin Ciotloş

Traian T. Coşovei, Aritmetica pleoapelor, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2013, 100 pag.

Invitat, nu foarte demult, în studioul unei televiziuni de ştiri, Traian T. Coşovei a oferit unei întrebări oarecare un răspuns memorabil (cel puţin prin reverberaţiile sale).

Era vorba despre cum ar fi arătat, cum s-ar fi comportat, cum ar fi fost, pe scurt, Nichita Stănescu astăzi, dacă n-ar fi murit la numai cincizeci de ani. „La fel”, a exclamat lapidar autorul Ninsorii electrice. Ar fi rămas, adică, tot atât de fascinant şi de acaparator ca în acel sfârşit de deceniu al optulea în care junii de-atunci îl frecventau cu sfială. De o mare generozitate (ca aproape toate gesturile sale), declaraţia lui Coşovei ascundea însă (aşa mi s-a părut) şi o profesiune de credinţă: asocia schimbarea, ideea de schimbare mai exact, unui sens nefast. Unei eventuale tentaţii a răului, a derelicţiunii, cu care un spirit viu are a se răfui toată viaţa.
Nu-mi pot da seama cât de veche va fi fost această convingere subconştientă a lui Traian T. Coşovei. Am însă o bănuială, care explică într-un fel destinul său literar. Sunt, nu cred să fie un secret pentru cineva, două feţe ale carierei lui Coşovei: cea de dinainte de 1990 (când, tânăr încă, era considerat, pe bună dreptate, unul dintre cei mai buni poeţi români în viaţă) şi cea de după (când numărul mare de volume publicate şi relativa lor stereotipie i-au sedimentat imaginea de autor industrios). În această a doua etapă, cronicile mefiente n-au întârziat să apară, chiar din partea unor admiratori declaraţi ai poeziei lui Coşovei. Reproşul cel mai frecvent privea tocmai tipul de „rutină” la care, parcă sfidându-şi natura spectaculoasă, se supunea acest poet extraordinar. Dezinteresându-se până şi de „ambalajul” propriilor volume (cel mai la îndemână exemplu fiind Bătrâneţile unui băiat cuminte, o carte pe cât de bună, pe atât de meschin editată), Traian T. Coşovei părea să-şi fi anesteziat spiritul critic, altădată din cale-afară de energic. Se adăuga, pentru a confirma această impresie, şi largheţea cu care, în aceeaşi perioadă tulbure, oferea certificate de talent (în publicistica sa) unor scriitori, la urma urmelor, lipsiţi de orizont. Dacă prima lui carte de critică, Pornind de la un vers, era încă interesantă, ulterioara La formarea ideilor (2005) oferea panorama nefericită a înnobilării unor necunoscuţi. Pur şi simplu, Coşovei închidea ochii la evidenţe pentru a se bucura de unul singur de o lume a lui.
Coincidentă, aceasta, cu lumea poeziei lui. Pe care o arhitecturase în aşa fel încât să fie, pentru el, controlabilă. De aici acea stridentă repetitivitate a formulei de la un volum la altul. Criticii n-au spus-o (preferând să denunţe în schimb culpe cu totul inefabile), dar Coşovei ajunsese, din punctul de vedere al formei, la o veritabilă matrice metrică a poemelor: în medie, fiecare avea undeva între două şi patru părţi, dispuse strofic, începea metaforic (cu o imagine de obicei deconcertantă şi electrizată de fiori melancolici), specula apoi câteva formule intertextuale (versuri celebre ale unor mari poeţi de la noi sau de aiurea), campa în aşa-numitele cuvinte mari (viaţă, moarte etc.) fără a întreţine totdeauna distanţa ironică, se replia în câte o amfibologie, se expanda în reflecţii surrealiste, pentru ca finalul să şocheze din nou, brevilocvent. Aşa se face că de la un punct încolo scrisul lui Traian T. Coşovei era perfect recognoscibil.
Stil sau manieră (depinde de umoare), această matrice nu putea însă impresiona la nesfârşit. Recenziile „călduţe” au lăsat locul tăcerilor semnificative. Când, în 2010, a apărut Aerostate plângând, care nu se mai supunea acestor rigori (făcând loc unor tandre şi sfâşietoare poeme în proză), diferenţa s-a simţit imediat: cartea a plăcut tuturor comentatorilor. Fiindcă nu mai era lăudabilă pe fragmente, ci, din nou, după ani buni de aşteptare, ca întreg. M-am bucurat de acest volum şi am spus-o negru pe alb în cronica pe care i-am dedicat-o. Am gustat, ca şi alţi colegi din branşă, „ruperea de ritm” pe care Traian T. Coşovei o promitea odată cu volumul acesta. Cu atât mai mult m-am mirat să-l văd revenind la propriile deprinderi, murmurate nostalgic, în Jurnalul morilor de vânt publicat anul trecut: insensibil la critică (nici la cea favorabilă, nici la cea severă), poetul se întorcea pe calea lui.
E cazul, măcar acum, să-i respectăm opţiunea şi să admitem că e posibil ca el, cel din interior, iar nu noi, cei dinafară, să fi avut mai mare dreptate. În chip tragic şi în sens propriu, recentul Aritmetica pleoapelor a devenit ultimul volum al lui Traian T. Coşovei. Fără a recurge la surprize formale ieşite din comun, cartea capătă (în context, dar şi în afara contextului) un sunet distinct. Vaga melancolie decadentistă cu care Traian T. Coşovei ne obişnuise se transformă aici într-o vibraţie cutremurătoare. Nu pentru că exprimă, în clar, spaima, ci pentru că metaforele, cărora poetul le-a rămas fidel până în ultima clipă, capătă o concreteţe ineluctabilă:
„Ce înseamnă o frânghie: / pâinea caldă a milei, ori a judecăţii?/ O lună plină moartă de mică/ pe care nimeni nu o plânge niciodată.// E lumea plină de profeţi şi de acrobaţi/ dansând sub sfoara tot mai subţire./ Liniştea este în adâncul nostru/ ca şi relieful celor care au călcat peste ape.// O lună plină moartă de mică:/ explozia unui chioşc de ziare/ care aduce o mulţime de gură-cască -/ o să listăm la bursă până şi preţul cuvintelor.// Fericirea intră şi iese pe geam ca o frânghie de rufe./ Te rog să mă ierţi, nu pot să-ţi mai ţin loc de gânduri” (p. 16).
Un poem pur şi simplu splendid, construit pe o structură de sonet, care suspendă comentariile. Deşi respectă descrierea formală pe care am încercat s-o sintetizez mai sus, acest Măsurat, cântărit, împărţit îşi lasă în urmă reţeta. Comunică. E un poem care loveşte direct în sensibilitatea cititorului, care i se adresează (nu doar mimează adresarea, după paravanul faimoasei sintagme a lui Baudelaire). Dintr-odată, lui Traian T. Coşovei nu-i mai pasă dacă are alături un hypocrite lecteur sau un om căruia formula hypocrite lecteur îi face cu ochiul. Important e că el, unul, are ceva de spus, şi că în timpul acestei mărturisiri cineva, oricine, îi este aproape.
Acum, he does it his way. Există, în Aritmetica pleoapelor, o tensiune care pare să se traducă printr-o siguranţă de sine pe care poetul n-a mai avuto de pe vremea lui 1, 2, 3 sau... (1980). Coşovei renunţă la ezitări şi refuză poza ambiguităţii. Nu cred că mă înşel identificând în Respiraţie (p. 20) manifestul acestei noi dispoziţii:
„Să rămâi între cei/ care gândesc ca tine,/ dar să nu le auzi respiraţia./ Să stai în centru/ în loc să te învârţi în cerc./ Să fii condamnat/ să repari toate/ greşelile Universului// Să priveşti un copac/ fără să ştii că e copac./ Între moarte şi viaţă/ e doar un amănunt:/ adevărul că un câine/ privit de aproape/ nu e un câine.”
Oricât ar suna de ciudat, nu cuvântul „moarte” e cel care animă poemul acesta. Mult mai dur sună, în pagină, un alt termen: „adevărul”. Nu senzaţia, nu starea (de spirit), nu iluzia, ci, exact aşa, „adevărul”. Traian T. Coşovei capătă certitudini şi lucrează, pentru prima oară (dacă inventarul meu e corect) cu ele. Poezia încetează să mai fie un joc de imagini (fie el şi „voluptuos”, cum îl califica Eminescu). Rămâne, da, un joc, fiindcă altfel nici n-ar fi de conceput, dar unul competiţional, decisiv. Care, în fond, se poate şi pierde.
Conştientizând asta (ca şi un cunoscut personaj al lui Alessandro Barrico), Traian T. Coşovei se mobilizează şi dă, în acest volum de o tristeţe inconsolabilă, tot ce are mai bun. Chiar şi poemele foarte scurte, care, în literaratura noastră n-au nume bun (dacă-l exceptăm pe Ion Pillat) sunt, aici, remarcabile: „Indiferenţa faptului că exişti:/ o fântână în care/ nu-ţi poţi vedea umbra. decât aruncându-te” (p. 14); „Un copil aleargă pe cărare/ o pasăre alunecă în zbor -/ fiecare fuge de altcineva” (p. 19); „Din umbra tăcerilor pline de laşitate/ a tresărit o frunză proaspătă/ care spune adevărul pădurii./ Din scorbură în scorbură” (p. 29); „O umbră a încercat/ să-mi spargă fereastra./ Eram singur./ Şi întunericul din jurul meu/ mai puternic” (p. 35); „Hai să mergem la ţară.../ să ne aşezăm sub un copac/ şi să credem că e al nostru” (p. 79). Dintre toate aceste „crochiuri definitive”, Ignoranţă rămâne, după mine, cel mai bun: „Sub luna plină,/ Salcâmii au înflorit./ O petală s-a veştejit/ pentru că nu ştia/ aceste amănunte” (p. 60).
Surprinde, în plus, şi în poemele citate, şi în altele, pe care nu mai am loc să le reproduc, o reorientare a citadinului Traian T. Coşovei către tematizarea spaţiilor rustice. Dacă în anii debutului se definea drept un „cavaler al ideii sfinte de Coca-Cola”, acum nostalgia, forjată deja în ultimele volume, se transformă tacit în paseism şi, lucru cu totul neaşteptat, în fascinaţie a naturii. Pe cale de consecinţă, şi trimiterile culturale se estompează (există, în Aritmetica pleoapelor, câteva asemenea aluzii, dar ponderea lor e infimă). Lipsită de patetism, regresia aceasta dă, fără ocolişuri, sentimentul marii poezii. Pe care Traian T. Coşovei a visat-o dintotdeauna şi, adeseori, a şi scris-o.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara