Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Şi cine (de ce) mai rîde? de Ioan Holban


Motive de rîs ar fi destule, dacă nu prea multe; şi primul motiv îl oferim pe tavă, întreg, cu generozitate, noi înşine, actori în comedia erorilor care se joacă - săli pline, casă închisă - de mai bine de zece ani. Acesta e, însă, rîsu'plînsu'. În sălile de spectacole e uşor altfel. Se rîde hohotitor, gîlgîit - cît de fals superficial, însă! - la comèdii cu tot felul de glumăreţi care, cu mijloace puţine şi cu gîndul la plicul de la impresar, vizează viscerele celor din sală, mai ales zona ce ţine de sexualitate; toată lumea se descheie la... rîs. E un rîs comandat şi plătit ca atare; omul scoate indemnizaţia pentru copil şi o angajează la ruleta unei seri, sperînd să rîdă (şi să uite).
Celălalt rîs - numit de Bergson "du mécanique plaqué sur du vivant" - e al comediilor, al spectacolului de teatru; de moravuri, de situaţii ori de limbaj, comedia se adresează, mai ales, creierului; ne aflăm în zona lucrurilor fine, a umorului şi ironiei. Publicul o cere; teatrele, ca să se răspundă solicitării, caută textele clasice, Molière, Goldoni, Shakespeare, Alecsandri, Caragiale. Rîsul de la un spectacol bun provine mai cu seamă din jocul ironiei - caldă, cordială sau, dimpotrivă, corozivă, demolatoare - care, ne învaţă părintele retoricii, constă în a spune printr-o persiflare, fie în glumă, fie în serios, contrariul a ceea ce gîndeşti sau ai vrea să se gîndească. În asemenea împrejurări, cei descheiaţi la... rîs vor fi dezamăgiţi şi vor contabiliza indemnizaţia copilului la capitolul "pierderi" pentru că ironia simulează doar masca prostiei, a grosolăniei şi atunci glumăreţii nu mai sînt decît nişte victime amărîte; cum se ştie, ironia este ininteligibilă prostiei întrucît ironicul personaj din Molière sau Caragiale simulează masca prostului, oferindu-i acestuia o falsă oglindă.
Mai e ceva. Se joacă multă comedie în teatre, există chiar un Festival al Comediei (la Galaţi) şi unul al Umorului (la Vaslui), dar acolo nu se rîde ca la glumăreţi; se rîde descheiaţi... la minte, cu miez şi, poate, cu speranţa secretă că realitatea, cea cu rîsu' plînsu', mai poate fi schimbată în bine.