Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Hotarul morţii de Ştefan Cazimir

La limita dintre viaţă şi moarte, în toiul unei bătălii, o stare ciudată îi cuprinde pe ostaşii răniţi. Poezia va încerca s-o exprime, în diversele ei întrupări şi nuanţe.

„Prind carabina-n mîni neogoit/ Şi-n lanul blînd mereu mă adîncesc./ Mi-a fulgerat o schije braţul stîng?/ (Pun mîna-n sîn să văd de mai trăiesc.)// Hei, parcă arde cîmpul ăsta larg./ Ce mai năduf şi rănile mă strîng,/ Ai mei porni-vor singuri la asalt/ Şi eu rămîn în mine ca să plîng.” (Emil Blănaru, Cîntec frînt 1)

Plînsul e aici sinonim cu presimţirea morţii, cum se va vădi şi în alte poeme, care aduc imaginea mamei în gîndul din urmă al celui căzut: „Nu se aude niciun tun./ Ce-nalt e cerul şi ce bun!/ Nu-i nimeni şi sunt singur tare/ Cu ochii în eternitate,/ Legat de rana ce mă doare./ Ce stranie singurătate!//[...] Cine se uită trist şi plînge,/ Sărută haina mea de sînge?/ Cine-i alături şi mă cheamă?// – Mamă!” (Demostene Botez, Rănitul între linii 2); „Dă ca să se-nchine, braţul însă/ Îi atîrnă frînt de jumătate./ Aiurează–apoi întins pe spate./ Vîntu-i şterge leneş faţa plînsă.// În privire cerul se destramă./ Lacrimile curg lin, în neştire./ Singură, aproape cu iubire,/ Luna-l oblojeşte ca o mamă.” (Aurel Marin, Au rămas3)

Un poem remarcabil este acela inspirat lui Radu Gyr de un spital militar instalat în localul unei foste şcoli primare; trecutul şi prezentul se confruntă astfel palpabil şi dureros: „Vezi tu – aici unde zăcem pe spate,/ unde scrîşnim, cu oasele crăpate,/ veneau rîzînd, copiii, în ghiozdane/ cu cerul ştrengăresc de pe maidane./ Veneau copiii, mirosind a soare,/ a iarbă, a cireşe, a izvoare.../ Veneau copiii.../ Mîna, grea, îţi cade/ pe targă, lîngă rană, camarade./ Oftezi şi fruntea-ţi pîlpîie-n văpaie...// Erai şi tu copil ca ei, aşa e?// [...] întorci, spre zid, priviri de lacrimi pline/ şi gemi, murind, alăturea de mine.” (Zăcem aici 4)

Condiţia de rănit sau de muribund reprezintă, paradoxal, o „mîntuire”, căci stările cele mai chinuitoare izvorăsc din incertitudine: întîlnirea cu moartea e iminentă, dar nimeni nu poate preciza momentul cînd se va produce. De aici, frecvent, invocarea ca liman a divinităţii: „Ca nişte larve ne tîrîm în lut,/ Robiţi de patimi, de păcate grele,/ Căci drumul către Tine l-am pierdut/ Şi nu mai urcă sufletul spre stele.// [...] Sub negura ce-n zare se întinde,/ Noi, singuri, zi şi noapte rătăcim./ Din umbra morţii care ne cuprinde/ Ajută-ne, Iisuse, să ieşim.” (Dimitrie Albotă, De profundis5); „Vom călca peste livezi de ceaţă,/ peste crînguri de tristeţi vom trece./ Hai, băieţi, pornim acum din viaţă/ să urcăm hotarul morţii rece.// [...] Hai, băieţi, ca-n vesele vacanţe,/ pe sub cerul sfîşiat de gloanţe./ Drumul nostru este lung şi greu/ şi pe toţi ne-aşteaptă Dumnezeu.” (Ion Potopin, Drumul din urmă 6)

O expresie sugestivă a apăsării şi provizoratului devin, la rîndul lor, ipotezele lui „mîine”: „Iubito, mîine s-ar putea să mor/ Cu faţa-ntoarsă mut spre răsărit,/ În ochii seci cu cerul năruit,/ Străin de amintire şi de dor.” (Emil Băicoianu, Poem din Basarabia7); „Mîine-i un atac, dar pîn-atuncea/ Timpu-i greu şi trece anevoie./ Mîine am să ies să raportez/ Să-mi dea moartea un bilet de voie.” (Virgil Carianopol, Pe o carte poştală8)

Sub povara unei mari oboseli, amarul drumului spre moarte se împleteşte cu gîndul repausului: „Plecăm cu toamnele ce-n drum tot anul şi-l scutură,/ ni-s paşii grei şi abătuţi,/ setea ne vom potoli-o-n cea din urmă ciutură/ cînd vom odihni odată, undeva, tăcuţi.// Plecăm cu toamnele şi jarul inimii se scurmă:/ nu drumul ne doare, ci–odihna cea mai din urmă.” (Dorian Grozdan, Drum spre odihna din urmă9)

O dureroasă imagine oferă noile contingente mărşăluind spre front, viitoare prăzi ale morţii: „Şi camarazii trec pe lîngă noi tot mai departe./ Ei nu ştiu, Doamne, horele de-aici, nu ştiu/ Nici unde-i duce pajura ciudatei soarte/ Ce se roteşte în văzduh prin ceaţă şi pustiu.// Ei încă-şi poartă-n piept iubirile dintîi,/ N-au întîlnit cea mai năpraznică mireasă/ Cu mîini de fulger să le-aşeze căpătîi/ Scutul din lemn de brună chiparoasă.” (Ion Potopin, Balada camarazilor10)

Suprema alterare a spiritului nu o produce, cum s-a văzut, perspectiva ineluctabilă a morţii, ci îndelungata „convieţuire” cu ea.

Poezia războiului din Răsărit este, în partea ei de adevăr şi sinceritate, poezia unui război pierdut. Ea se racordează astfel sentimentului colectiv al spaimelor generate de perspectiva înfrîngerii. Sub acest semn întunecat se plasează, dintru început, chiar tabloul plecării trupelor: „Se vede că toată lumea ştie că plecăm la război./ De pe un drum, ne fac cu mîna două fete de la ţară./ Dealurile de calcar se ţin într-una după noi,/ Cerul ne priveşte întristat, ca şi frunza toamnei, amară.” (Horia Niţulescu, Plecare11)

O emblemă pregnantă a doliului colectiv sînt trenurile fără număr care se îndreaptă spre front: „Trec într-una trenurile, trec,/ Tot mai multe curg spre răsărit./ Mamele cu ochii le petrec:/ – Doamne, Doamne, fă-ne un sfîrşit!// Sună clopotele lung, prelung./ Trec într-una trenuri (pînă cînd?)./ Doamne, toate relele ne-ajung./ Ziua – noaptea rătăcim plîngînd...” (Radu Brateş, Trec într-una trenuri12)

Percepţia cea mai vie a infernului fără capăt o au, fireşte, oamenii de pe front; unora dintre ei, moartea le apare ca o izbăvire: „Ne tîrîm. Ei, cît ne-om mai tîrî?/ Cît şi pînă unde-o să mai fie?/ Cîţi duşmani mai am de omorît?/ Viaţa asta cît o să mai ţie?// Ah! frumoasă trebuie să fie/ Noaptea-n stepa plină de năluci/ Cînd ţi-aşază casca oarecine/ Pe sprînceana rece-a unei cruci.” (Virgil Carianopol, Ne tîrîm13)

Ostilitatea forţelor naturii potenţează înfricoşător deznădejdea bătăliilor pierdute: „Drumul ni-l doboară hoarde de înfrîngeri,/ Rană lîngă rană, plîngeri după plîngeri./ E mai tare iarba, mai puternici corbii,/ Înfruntaţi de frunze rătăcim ca orbii./ Ne cuprinde trainic frigul din cavouri...// Vînturi – numai vînturi, nouri – numai nouri.” (George Lesnea, Nouri, vînturi...14); „S-a pornit un vînt amar să bată,/ Suliţe de ger să-mplînte-n coaste./ Pe cîmpia vremii blăstămată/ Sîntem fără luptă-nvinsă oaste.// Stăm năuci la margine de drum,/ Să privim cum cete trec într-una/ Înspre depărtările de fum/ Să-i sărute lung pe frunte luna.” (Lucian Valea, Furtună în ţara Cătanelor negre15)

În chip revelator, de la un timp încolo, încep să se scrie – şi să se publice! – poezii ale retragerii: „Caspice mari şi nestrăbătute,/ Înmărmurite, ca-n ziua de-apoi,/ Frunţile-n umbre de neguri bătute/ Strigau: Înapoi! Înapoi! // [...] Drumul întoarcerii-i scris doar pe cer;/ Vaduri de stele, deasupra puzderii./ Pămîntule, fă-te culcuş, lăicer – / Se simte, în preajmă, răsuflul de ger/ Al nemărginitei Siberii.” (Horia Niţulescu, Drumul întoarcerii16)

Pînă la urmă, impasul istoric naşte un sentiment al dezorientării totale, al rătăcirii într-un spaţiu lipsit de repere: „Spre seară, în beznă, ne-alunecă spada./ Orbeşte privirea. Se cerne zăpada./ Se-ascunde cărarea. Pe unde pornim?/ Am vrea să ne-ntoarcem. De unde venim?” (Leonida Secreţeanu, Zădărnicie17)

Cît priveşte măcinarea nemiloasă şi zadarnică a vieţilor omeneşti, o alegorie memorabilă a războiului a supravieţuit răsturnării din 1944, fiind larg popularizată în deceniile care au urmat: „Toată vara, toată toamna latră/ Meliţa, meliţa./Cad puzderii cînepile verii,/ Cînepile toamnei cad puzderii/ Cînd le muşcă îndîrjit şi latră/ Meliţa, meliţa.// Vrafuri albe – oase – împresoară/ Meliţa, meliţa./ Iară ea, flămîndă, mîncă, mîncă…/ Meliţo, mai vrei? – Mai adă încă!/ Vrafuri albe – oase – împresoară/ Meliţa, meliţa.” (Mihai Beniuc, Meliţa18)

Note

1 „Dacia rediviva”, II, nr.1, 1942, p.9.
2 Demostene Botez, Pămînt şi om. Editura Prometeu, Bucureşti, 1942, p.34, 35.
3 „Revista Fundaţiilor Regale”, XI, nr.1, 1 ian. 1944, p.92.
4 Radu Gyr, Poeme de război. Gorjan, MCMXLII, p.62-63.
5 „Universul literar”, LI, nr. 12, 21 martie 1942, p.3.
6 „Gîndirea”, XXII, nr.9, noiembrie 1943, p.512-513.
7 „Vremea”, XIII, nr. 585, 12 ianuarie 1941, p.7.
8 Virgil Carianopol, Poeme de pe front. Editura Bucur Ciobanul [1943], p.34.
9 „Dacia rediviva”, III, nr.4, 1943, p.3.
10 „Gîndirea”, XXIII, nr.6, iunie – iulie 1944, p.277-278.
11 Horia Niţulescu, Drumul soarelui. Poeme de război. Colecţia „Luceafărul”, p.11.
12 „Gîndirea”, XXII, nr.9, noiembrie 1943, p. 518.
13 Virgil Carianopol, op.cit., p.52.
14 George Lesnea, Pomul vieţii. Versuri. Editura „Cartea Moldovei” Ath. Gheorghiu, Iaşi, 1943, p. 136.
15 „Dacia rediviva”, III, nr.1, 1943, p.2.
16 Horia Niţulescu, op.cit., p.22.
17 Leonida Secreţeanu, Cneaz peste furtuni. Versuri. Colecţia „Universul literar”, Bucureşti, 1942, p.97.
18 Mihai Beniuc, Poezii. Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1943, p.67.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara