Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Aniversare:
HORIA ZILIERU – 80 de Ioan Holban

S-au împlinit peste şaptezeci de ani de la debutul poetului Horia Zilieru „într-o obscură revistă a şcolarilor” (din Bucureşti) şi cincizeci şi doi de ani de la prima carte, Florile cornului tânăr (1961), în fine, patruzeci şi şapte de ani de la cartea care l-a consacrat, Orfeu îndrăgostit (1966); aproape douăzeci de volume (originale şi antologii), numeroase traduceri şi o publicistică mereu caldă, căutând în lumea literaturii solidaritatea, boema, dragostea şi gândul generos, fixează o viaţă de poet aşa cum a fost, cu un loc distinct în istoria poeziei noastre contemporane, iar antologia de autor, Melancolie de vulcan (2001), îi desenează, o dată mai mult, conturul şi oferă, într-o altă ordine, succesiunea „vârstelor” liricii noastre de azi. Prima a fost suprarealismul, reconstruind punţi surpate cu un lirism ce nu-şi epuizase resursele în anii ’40 ai secolului trecut; critica de întâmpinare s-a pronunţat la fiecare apariţie şi i-a plasat poezia în zona „poeziei neosimboliste, naivă şi ceremonioasă”, cu un „stil trubaduresc”, purtând orgolioasă „insignele retoricii tradiţionaliste”, întocmind o „gramatică a eresului”; observaţii confirmate de primele cărţi, Alcor (1967), Iarna erotică (1969), Umbra paradisului (1970), Nunţile efemere (1972), Astralia (1976), Fiul Iui Eros şi alte poezii (1978), Oglinda de ceaţă (1979), Orfeon (1980). Perspectivele pe care le-a deschis postmodernismul, asumat, în principal, de poeţii şi prozatorii generaţiei ’80, au reprezentat şi pentru Horia Zilieru, un scriitor născut parcă pentru experimentul liric, bune zone de explorare; una dintre temele esenţiale pe care vârsta postmodernă a liricii contemporane le pune în valoare este aceea a facerii poemului, a dezvăluirii versului prin el însuşi şi a redimensionării problematicii limbajului poetic, a „crizei” acestuia. Semnificative sunt, în această privinţă, Addenda la un fals tratat de iubire (1983), Roza eternă (1984), Doamna mea, eternitatea (1987), Fulgerul şi cenuşa (1989), dar, mai ales, Doamna cu sonetul (1993), Între două nopţi (1995) şi Muzeul dragostei (1995). Cele mai importante poeme din aceste cărţi se structurează pe coordonatele raportului dintre semnificant şi semnificat, dintre cuvânt şi limbaj, dintre faptul existenţei şi proiecţia sa în dicţionar.
Soarta cuvintelor, a celor care „mor”, a celor „perfecte” sau „bolnave”, de azi ori din vremea lui Anton Pann, se defineşte totdeauna în relaţie cu imaginea pe care o desemnează: cuvintele şi icoana, textul şi figura scribului, poemul şi „proporţiile” fiinţei, gestul şi „mierea” din cuvânt constituie elementele acestui raport prin intermediul căruia se face poemul, făptura care se rosteşte despre propria sa rostuire. Autodefinindu-se, poemul surprinde ivirea formei din inform, a limbajului din cuvânt, forţa modelatoare a discursului alcătuind spaţiul poetic din universul în care se disting doar stolurile de umbre ale semnelor, icoanelor acestora, în vreme ce realul este lumea cuvintelor „bolnave” şi a celor care mor: aici totul se amestecă în aşteptarea sensului pe care îl dă limbajul.
Poezia lui Horia Zilieru îşi fixează esenţele între scenariul mitic, tiparul suprarealist şi orfism; cărţile amintite, bine reprezentate în antologia Melancolie de vulcan, îşi organizează substanţa poetică, modalităţile şi procedeele în jurul acestor trei repere, proiectând ceea ce se numeşte „trăirea” eului liric într-un teritoriu al codurilor culturale, al şoaptei şi muzicalităţii. Lirismul din, de pildă, Roza eternă ori din Muzeul dragostei afirmă necontenita căutare a topos-ului; asemeni ochiului vedic atoatevăzător, versul taie imagini, desparte fragmente de înţelesuri, croindu- şi drum spre aparent inaccesibilul topos: cenuşă şi nimb – acestea sunt elementele care jalonează calea versului spre constituirea universului poetic, a lumii noi căreia îi dau strălucire atât cenuşa, cât şi nimbul, pentru că ambele înseamnă ardere – sfârşit de ardere şi moment de maximă ardere: vulcan. Poezia dezvăluie palimpsestul; palimpsestos – textul care a fost şters, spre a se scrie altul, deasupra celui vechi: cenuşa este restul cuvântului originar, al textului „absolut”, existând în sine, deasupra cuvintelor pe care le adună legile sintaxei, în vreme ce nimbul este superbia textului nou, original dar nu originar, strălucitor dar nu orbitor: între a fi cenuşă şi a fi „nimbat”, textul se produce din drama celui care l-a creat: pe cenuşa cuvântului originar, nimbul cuvântului original: „Din vedic triunghi/ ce ochi depărtatul/ somează/ bătrânul tău trunchi/ demult apostatul/ c-o rază/ de celălalt pol?/ şi taie prin vene/ tenebre/ clamări alcool/ obscenele scene/ funebre./ Ah topos pierdut/ vechi gărzi sociale-n/ amure/ de lut/ se mişcă şi scoală/ impure/ cenuşă şi nimb/ morişca hilară/ în vogă/ Fragmente de timp/ muzeul de ceară/ evocă” (Palimpsest).
În al doilea rând, Horia Zilieru recuperează prin „tiparul” suprarealist esenţa muzicală a lirismului, folosind asociaţii libere, constituite prin dicteu şi jocul limbajului: poezia devine în Doamna mea, eternitatea sau Între două nopţi – alchimie, iar simbolul re-prezintă autonomia absolută a limbajului poetic. În fapt, poetul pătrunde în diverse zone ale limbii, amuzându-se îndeosebi cu arhaismele, cu regionalismele ori creând cuvinte noi pentru a formula un limbaj care se substituie spaţiului poetic însuşi (Patimile după Anton Pann, Râsu-Plânsu, Addenda la un fals tratat de gramatică, Anton pannescă). În vreme ce poetul din Roza eternă şi Muzeul dragostei este „semănătorul de cuvinte”, cel care răspândeşte învăţătura (identificat în figura mitică a lui Enoh), în Doamna mea, eternitatea şi Între două nopţi ipostazele eului liric se circumscriu poetului-histrion, ilustrând spiritul ludic: poet-scamator (Fagure de miere), mag jeluitor (Raiul cuvântului), zugrav valah (În casa unui prieten) – acestea sunt figurile poetului, preocupat de jocul intertextualităţii, al dicteului, al morfemelor, de căutarea semnificantului, a „tropilor mecanici” şi a esenţei muzicale pe care o dezvăluie aceştia.
Asemeni „bolnavei mări născând în sine sarea” din Fulgerul şi cenuşa (1989), poemul îşi secretă „sunetele eleusine”, misterioasele şi nicicând descifratele semne ale unui dincolo al tuturor spaimelor dar şi speranţelor, prin cunoscuta şi prodigioasa capacitate de invenţie lexicală a autorului; câteodată, ea pare a funcţiona în gol – o vânătoare de cuvinte în care remarcabilă e „cruzimea” vânătorului ce nu iartă nimic.
Limbajul e materia lirică cu care lucrează Horia Zilieru. Ţinta vizată implică folosirea unor procedee specifice, între care reţine atenţia intertextualitatea, afirmând din interiorul literaturii „dimineaţa” unor poeţi (precum Anton Pann, Conachi ori Văcăreştii), actualizaţi mai ales după 1980 şi în poezia noului val (la un Mircea Cărtărescu, de exemplu). Două forme particulare ale intertextualităţ ii în cărţile lui Horia Zilieru sunt ceea ce aş numi poezia de identificare şi poezia de provocare. Exemplul cel mai elocvent pentru prima formă îl reprezintă Floarea Moldovei, o altă Mioriţă, unde stilul pare a se supune inflexiunilor „modelului” pentru a-l submina însă şi a-l (re)interpreta: aici e vorba despre un alt fel de pierdere şi un alt „testament”, de o notabilă adâncime a înţelesului.
Cea mai importantă – cantitativ, dar şi calitativ – secţiune a cărţii din 1989, reluată apoi într-un alt volum, rămâne Doamna cu sonetul, în care aflăm aproape cincizeci de poeme întro formă prozodică intens cultivată azi, de la Grigore Hagiu, Radu Cârneci şi Tudor George la mai tinerii poeţi afirmaţi în anii ’80; având în vedere această largă răspândire, întrebarea dacă sonetul – piesă de rezistenţă în alte vremuri poetice – răspunde sensibilităţii poetului contemporan devine superfluă. Într-o altă ordine, se pare că lui, poetului contemporan, îi convine totul pentru că totul poate şi trebuie a fi recitit azi: „Toţi am iubit (dogmatic) o elevă/ într-o mansardă-n post/ moderna lună/ când vişinii în criză de furtună/ cu toată despuierea intră-n grevă” (Adiere). Într-adevăr, elevele iubite dogmatic ieri sunt protagonistele grevelor de azi; întinerite brusc în „criza de furtună”, despuiate de vechea pânză de păianjen, romanţa, cântecul de lume, balada, sonetul, epistola capătă alte rezonanţe – postmoderne –, fie prin integrare întro experienţă poetică nouă, fie prin rescrierea literelor lor. Surprinzătoare la un poet din generaţia ’60 e intenţia de a acorda corporalitate poemului, de a umple cu trupul „tristele sintaxe”. Şi tot surprinzătoare pentru un poet care şi-a declarat „părintele” în „zeul” Arghezi sunt ecourile din Blaga, vizibile în Suspine, Iarna, Focul şi gheaţa, Corp astral, Marele orb (titlu semnificativ!) prin îmbinarea oximoronică a focului cu „tulpinile de frig”.
Poezia lui Horia Zilieru închide un capitol distinct în istoria poeziei noastre contemporane; va fi fiind „ultimul suprarealist”, cum i-a spus Eugen Simion, având în vedere cărţi precum Addenda la un fals tratat de iubire, Doamna mea, eternitatea, Doamna cu sonetul, Fulgerul şi cenuşa? Va fi fiind un poet al „scenariului mitic”, precum cel din Roza eternă ori Muzeul dragostei? Ori un orfic, în toate cărţile pe care le-a scris? Sunt întrebări la care răspunde ultima carte, Mirii Paradisului pierdut, ultima secţiune, înaintea unei inedite ce reface multe punţi de semnificare, din antologia Melancolie de vulcan; placă turnantă a poeziei lui Horia Zilieru, această ultimă carte este însoţită de o convorbire cu Nicolae Busuioc, unde se oferă câteva căi de acces spre înţelesurile scrisului şi a valorii pe care o conferă poeziei în ordinea existenţei înseşi.
Doar câte puţin din zgomotul, luxul, calmul şi voluptatea nunţilor efemere ale lui Orfeu îndrăgostit în Mirii Paradisului pierdut; poetul se încarcă aici de singurătate şi se (re)compune în ceea ce aş numi o poetică a închiderii, a retragerii şi replierii, care structurează aproape toate poemele cărţii, explorând până la capăt suferinţa, dar şi speranţa, pregătind, în fond, confruntarea finală cu sine: chivotul, pleoapa, stupul, „chilia cărţii vechi”, apele care se trag către izvoare, „stupina cărţii”, noaptea, fumul, ceaţa, mielul înaripat „sub eclipsă zăvorât”, ţestoasa reprezintă reperele acestei poetici a închiderii în afară şi a deschiderii dinlăuntru pe care o presupune expresia sentimentului religios: „Sunt clopote ce bat o scurtă viaţă./ Tortura nopţii le incinerează/ arzând până la capăt: metastază/ fum monahal şi o târzie ceaţă./ Consacră luna la a treia fază/ mielul dintâi, înaripat învaţă/ a cerului lucoare şi povaţă/ lătratul cânelui lăsat de pază/ în uraganul lupului. Ce rouă/ într-o rotire turlele-amândouă/ le umple cu tămâie? Jertfa cine/ cu fulgere oarbe întrerupe?/ Un plâns din roua bolţilor sixtine/ îl deviază vinul tristei cupe” (Orbite). Câteodată citim cărţi unde poezia e ca vinul tristei cupe; ca, acum, în Melancolie de vulcan, unde se adună fie şi numai o parte din viaţa şi opera unui poet adevărat.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara