Azi hopa şi moftul ni se par cuvinte disparate, şi nimic nu ne incită să presupunem vreo înrudire între ele. Dacă le studiem uricele, însă, vedem că fac parte din aceeaşi familie, şi anume din familia de cuvinte care exprimă ideea de laudă (sich rühmen), fie pentru proiectul unei fapte pe care socotim, nu fără o anumită doză de infatuare, că ne va aduce laude (hopa), fie pentru lauda de sine, care, cum ştim, nu prea miroase a bine (moftul).

Cele două cuvinte vin din fondul arhaic consemnat de textul moesogotic al Bibliei, unde ne întâmpină verbul hvopan = gloriar şi substantivul hvoftuli = gloriatio.
Profit de acest bun prilej pe care slaba vizibilitate a originii lor comune îl oferă efortului nostru de a dezvălui stratului vechi moeso-gotic, uitat, ba chiar (mai grav) ignorat (şi prin urmare necercetat), pentru a pomeni cu profundă reverenţă, în chip de întemeiere prestigioasă şi justificare a rubricii de faţă, observaţia pe care o face Constantin Noica în Cuvântul său înainte la Rostirea românească: „Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare şi în aproape orice s-au îngropat înţelesuri de care nu mai ştii. Cum altfel am da folosinţă vie cuvintelor? Dar dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este totuşi vorba de uitarea noastră (s. în text) şi ea devine propria-ne amintire.”
Operaţia noastră tocmai asta îşi propune să facă: să preschimbe uitarea în amintire, în „propria-ne amintire”. Luând vălul de pe lucruri (şi cuvinte), începi să le vezi sau le vezi dintr-odată cu claritate, le descoperi, altfel spus dobândeşti clarviziunea etimologistului, al cărui ochi pătrunde în straturile adânci ale limbii, dacă nu chiar în stratul de origine a cuvintelor, surprinzându-le in statu nascendi. În cazul de faţă, izbutim să vedem că hopa şi moftul, deşi s-au răzleţit, sunt cuvinte strâns înrudite, provenind din rădăcina moeso-gotică hvop.
În cele ce urmează vom încerca aşadar să scoatem din uitare (sarcină înlesnită de faptul că este o uitare parţială şi mai cu seamă de faptul că e a noastră) înţelesurile cuvintelor aici în discuţie şi să le reactivăm prin operaţia etimologică a detectării filonului semantic de ieri în reminiscenţele sale indubitabile de astăzi.
Să vedem mai întâi câteva pasaje biblice semnificative. Citim în I Corinteni 4.7: wa hvopis sve ni nemeis?- quid gloriari ut non accipisti? Adică, pe româneşte: „ De ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?” Echivalarea verbului hvopan cu fălirea e un indiciu al accepţiei negative cu care e încărcat aici, cu emfază, sensul cuvântului moeso-gotic strămoşesc. Lauda e, pe cât se înţelege din context, fără acoperire sau mai curând e prin ricoşeu, „primită”. Contextul mai larg ne va lămuri şi mai bine asupra acestei accepţii limitate şi minore.
Avem de a face, în capitolul 4, cu condiţia apostolilor de slujitori ai Domnului. Dacă Dumnezeu e Cel ce ne judecă pe fiecare dintre noi, atunci fiecare va avea de la El lauda. Pentru această laudă venită de la Dumnezeu cuvântul folosit de Ulfila nu e hvopan, ci hazjan (loben, preisen), de care ne vom ocupa data viitoare, când vom comenta expresia „ a face haz de necaz”. Prin hvopan este exprimată o altfel de laudă, lauda cu de la sine putere, lauda „trupească”, nu cea „duhovnicească”, cântărită de Domnul şi hotărâtă la judecată: „Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit.” (4,7) Tot în Corinteni, epistola a II-a, cap. 10, 13, ni se lămureşte accepţia restrictivă a verbului hvopan: „ Iar noi nu ne vom lăuda peste măsură, ci după măsura dreptarului cu care ne-a măsurat nouă Dumnezeu”. Şi, puţin mai departe: „ Nu ne lăudăm (hvopandans-glorinates) peste măsură cu ostenelile altora, ci avem nădejde că, tot crescând credinţa noastră, ne vom mări în voi cu prisosinţă, după măsura noastră, ca să propovăduim Evanghelia în ţinuturile de dincolo de voi, dar fără să ne lăudăm (hvopangloriari) cu măsură străină, în cele de-a gata” (versetele 15-16). În sfârşit, punând un accent hotărâtor pentru demonstraţia noastră, capitolul se încheie cu o distincţie răspicată: „Iar cel care se laudă (sa hvopandans), în Domnul să se laude (hvopai). Pentru că nu cel care se laudă singur este dovedit bun, ci acela pe care Domnul îl laudă” (versetele 17- 18). Cu precizarea că, în versetul 18, unde n-am mai subliniat cuvintele „îl laudă” (Domnul) şi n-am mai pus, ca înainte, în paranteze verbul cu pricina, am procedat astfel pentru că în text e folosit un alt cuvânt, şi anume gasvikunthjan (bekannt machen) – commendari. Prin urmare, nu cel care se recomandă singur, cum am zice în limba de astăzi, ci acela pe care-l recomandă Domnul, sau pe care Domnul l-a socotit vrednic de laudă. Acela şi numai acela „este dovedit bun”. În treacăt fie spus, cedând astfel „slăbiciunii” de care ne ocupăm astăzi şi intrând astfel în jocul laudei de sine, găsim în această ultimă afirmaţie din versetul 18 (numai acela pe care Domnul îl laudă este dovedit bun) un neaşteptat, dar binevenit argument în favoarea rubricii de faţă, de natură să dea şi mai multă greutate titlului său: pentru dovedire Ulfila foloseşte cuvântul gakusan, care exprimă tocmai proba, încercarea la care suntem supuşi şi pe care o trecem cu bine, adică iscusinţa noastră. Alte câteva echivalente româneşti pentru accepţia negativă a lui hvopan sunt mândria, trufia, semeţia. Ca de exemplu în I Corinteni 5,6: „ Semeţia voastră nu este bună” = ni goda hvoftuli izvara”. Iar în Galateni (6,4) ni se atrage atenţia că lauda de sine trebuie să fie discretă, nicidecum proclamată „cu semeţie”; „ Iar fapta lui să şi-o cerceteze (din nou kiusai – probet) fiecare şi atunci va avea laudă (hvoftulja), dar numai faţă de sine însuşi, şi nu faţă de altul”.
Ne oprim aici cu citatele biblice, pentru a urmări, peste veacuri, ecourile româneşti ale cuvintelor hvopan şi hvoftuli, cu câteva exemple, ca de obicei, luate din DA. Începem cu o expresie foarte răspândită: „ Nu zice hop până nu ai sărit şanţul”, în care putem lesne detecta o reminiscenţă a caracterului secundar, derivat, nesigur al cuvântului de origine, ca un avertisment de a nu ne bucura înainte de a vedea rezultatul acţiunilor pe care le întreprindem. Varianta: „ Nu zice hop până a nu intra în joc” o găsim la Zanne, iar accepţia de îndemn la joc apare în unele chiuituri ardelene: „Hop leliţă, lelişoară” (Jarník- Bârseanu). Tot ca interjecţie, zicem hop copiilor când voim să se ridice de jos. Un ecou cert al laturii negative ne întâmpină la Pamfile: „Unde-i bine, nu-i de mine; / unde-i rău, hop şi eu”.
În sfârşit, ideea de „laudă” transpare şi în următoarea ghicitoare culeasă de Păsculescu: „Opincă neroasă / joacă hopa prin casă” (= pisica), precum şi în verbul hopăi, cu varianta ţopăi – a striga hopa sărind la joc: „ Se ducen sat după lapte; / mă miram că zăbovea, ea şedea şi-l hopăia” (Şezătoarea). Tot un ecou a lui hvopan e şi cenzura pentru eventuale lăudăroşenii din C. Negruzzi: „ Auzi nătărăii! Pentru că mi-e drag să şed de vorbă, hop! li se năzare nu ştiu ce”.
Despre originea cuvântului hopa autorii DA presupun că avem de a face cu o onomatopee, „soluţie” de atâtea ori invocată în faţa unor enigme nedezlegate, iar despre moft, presupun că ar fi un turcism: müft. Cuvântul e însă cel mai bine înrădăcinat şi dezvoltat în română, unde a devenit o posibilă definiţie pentru o anumită ipostază a Rromânului, surprinsă, cum ştim, fără menajamente, de Caragiale, cu infinite nuanţe de şubredă şi penibilă autosuficienţă.
Cuvântul are o familie numeroasă: moftangiu, moftolog, mofturos, mofluz etc. Expresia „ a umbla cu mofturi” e des folosită, cu sensul: a invoca motive lipsite de temei. Tot la plural, cuvântul a ajuns să însemne capricii, toane, nazuri, fasoane, în spatele cărora n-a dispărut vechea idee a laudei de sine. O definiţie a lui Ispirescu înregistrează exact sensul de bază, vechi şi nou totodată: „Când cineva îşi năluceşte ceva, noi zicem că bate câmpii, iar lucrurilor spuse de dânsul le zicem că sunt mofturi, fleacuri sau nimicuri”.
Accentul satiric decisiv, prin care sunt discreditate şi ridiculizate definitiv pretenţiile moftului (şi ale moftangiului), îl întâlnim, desigur, la Caragiale: „Ce să mai căutăm la comèdiile astea nemţeşti, nişte mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimica”. În epocă, moftangiul tipic este Caţavencu, guralivul lăudăros. Iar criticul, tot pentru Caragiale, care perpetuează prejudecata veche despre caracterul parazitar al acestuia în raport cu creatorul propriu-zis, singurul chipurile ştiutor infailibil, prin intuiţie, criticul, aşadar, este „un moftangiu, care vrea să-şi dea aere de om priceput”.
În sfârşit, mofluzul (provenit din hvoftuli+laus) e insul lipsit de motivaţie în propensiunea lui frustrată de a se lăuda, sau insul dat de gol ca un mincinos patentat, care a încercat să pară mai mare decât este. Cu timpul a putut ajunge la sensul de falit, sărăcit, insolvabil: „ Nu cumva s-o şteargă înainte de sorocul plăţilor, cum au mufluzii obicei” (Caragiale).
Expresiile idiomatice confirmă şi ele etimologia noastră moeso-gotică: mofluz mincinos e falitul fraudulos, insul care s-a lăudat ce s-a lăudat până când a fost dovedit că e laus, că n-are adică temei de laudă, că nu e ce se laudă că este, ci un ins găunos şi mincinos.
Nu e deloc de mirare că se întâmplă destul de des să rămâi mofluz, să ajungi mofluz sau să faci ori să laşi pe altcineva mofluz, într-o lume precară şi falimentară, o lume a închipuirilor deşarte, a „nălucirilor”, cum le numea Ispirescu: „ Dăscălimea, popa şi muflujii. – Curat muflujii!” (Caragiale).
Data viitoare: hazul de necaz.