Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Hermes şi istoria literaturii de Ioan Holban

Cu Filtru , Florin Faifer continuă să ridice Monumentul Scriitorului Necunoscut, la care lucrează de-o viaţă de om (aşa cum a fost). Florin Faifer e un Hermes al istoriei literaturii, călătoreşte pe acolo cu mintea, cu duhul, cu închipuirea: nu mai are ce învăţa, ştie tot şi încă ceva în plus, îşi croieşte drumuri doar ale sale, după cum îi dă "ghies" inima, descoperă în acea lume vile luxoase, peisaje mirifice, yachturi superbe, dar şi hîrtoape şi răcătănii: şerpuieşte, cum spune, bazîndu-se pe o solidă stăpînire a informaţiei istorico-literare, dar şi pe un strălucitor condei de povestitor. La rigoare, se pot identifica structuri narative în textele istoricului şi criticului literar; cei doi tineri critici care îi recomandă cartea, în calde şi pertinente prezentări pe coperta a patra, vorbesc, pe bună dreptate, despre "filigranul preţios al frazei" (Bogdan Creţu), ori despre un "excepţional talent portretistic" şi "înclinaţia irepresibilă pentru evocare: autorul pune în scenă un spectacol fascinant, în care criticul devine actor şi intră în dialog nu doar cu personajele operelor interpretate, ci şi cu sine" (Antonio Patraş). în adevăr, ocupîndu-se, de pildă, de memorialişti, Florin Faifer este el însuşi un memorialist: el evocă acum, cunoaşte prea bine faptele şi, de aceea, le îmbracă în faldurile povestirii: Ion Ghica, Iorga, dramaturgi interbelici (Victor Eftimiu, a cărui imensă operă e contabilizată nu fără maliţie, Victor Ion Popa, Cella Serghi, M. Sebastian, Al. Kiriţescu sînt profiluri de dramaturgi dintr-o posibilă şi probabilă istorie a dramaturgiei noastre), Paul Celan ("văzut" prin lentila memorialisticii lui Petre Solomon) reprezintă ţintele evocării povestitorului: iată o pagină şi semnificativă, şi preţioasă: "Bucureşti, primii ani de război. în Ťoraşul lui Matei Caragialeť, care, în pofida atîtor încercări, nu-şi irosise farmecul, nici exuberanţa, poposeşte un tînăr cu privirea tristă, ale cărui tăceri par să ascundă o experienţă traumatizantă. Venit din Bucovina, Paul Antschel îşi pierduse în lagărele naziste amîndoi părinţii şi discreţia lui asupra dramei ce l-a marcat adînc mărturiseşte un suflet bîntuit de fantasme. Este aici un cifru pe care îl vom identifica în obscuritatea tensionată pînă la paroxism a poeziei dezrădăcinatului Paul Celan. Deznădejde amestecată cu revoltă, un fior sumbru convulsionînd gesticulaţia aparent enigmatică. Deocamdată, fragilul cernăuţean se deprinde cu ritmurile vioaie ale Ťmicului Parisť. Verdeaţa parcurilor încîntă ochiul, frumuseţea fetelor îl înviorează chiar şi pe trecătorul apăsat de melancolie. Totul îmbie la neastîmpăr şi delectabilă aventură. Şi iată-l pe introspectul Paul lecuindu-se, parcă, de amărăciune şi intrînd în atmosfera care s-ar părea că îi prieşte. Peste ţară, sîntem în 1945-1947, încă nu coborîse îngheţul. Teatre, librării şi anticariate, reviste şi cenacluri literare nu dau semne de asfixie. Dimpotrivă. Pulsează, în Capitală mai ales, o viaţă intensă, în care elanul e pe măsura multor iluzii. Vladimir Colin vorbea chiar, într-o scrisoare, de Ťcertitudiniť! Sigur, într-un oraş unde abia li se interzisese negustorilor vînzarea icrelor negre, puteai să spui că, sub aspectul condiţiilor de trai, nu există grave motive de dezolare. Iar pentru unii iluzia comunistă, chiar nu departe de gulagul tătucăi, se dovedea plină de făgăduieli. Junele Paul cîntă, cu entuziasmul vîrstei, cîntece revoluţionare. Acum şi mai tîrziu el priveşte cu încredere spre Soare-răsare. Va pleca în curînd spre Viena, însă nu-şi va renega opţiunile (ŤMon espoir est ŕ l'Estť) atunci cînd îşi va deschide inima mîhnită (Ťmon vieux coeur de comunisteť) în scrisorile trimise unor prieteni": e un alt - şi cît de adevărat, însă - Paul Celan decît cel din dicţionare şi istorii literare: e altul şi adevărat, pentru că (re)creat într-un pact narativ al verosimilităţii, pe care îl semnează, de la prima pagină, povestitorul-critic-istoric literar.

Printre contemporani, Florin Faifer călătoreşte divers şi cu prudenţă; nu scrie cronici de întîmpinare, ci note ale unor călătorii pe un yacht de lux (în compania lui Al. Paleologu, Nina Cassian, Şerban Foarţă, Paul Miron, Ion Omescu, Tudor Popescu, Val Gheorghiu, Valeriu Stancu), într-un automobil cu aer condiţionat (lîngă Costin Merişca, Vasile Iancu, Nicolae Turtureanu, Grigore Ilisei, Constantin Coroiu), dar şi în căruţa unui harabagiu de-al lui Creangă, gata-gata să-şi piardă roţile prin hîrtoape (autorul se zdruncină, la drum, vreme de doi ani, între 1991 şi 1993, alături de "personajele" cunoscute în calitate de secretar literar al Teatrului Naţional "V. Alecsandri" din Iaşi: lucid, cu o ironie adesea demolatoare, le zice bine Bibicu' din căruţa harabagiului). în yachtul de lux, Florin Faifer nu se lasă furat de peisaj şi nici de excelenţa companiei; atent la definiţii ("O victimă a unui regim opresiv, pe care l-a slujit cu zel. Cam asta ar fi imaginea pe care Nina Cassian, în amintirile ei, o produce. O tînără ilegalistă care crede cu îndărătnicie, cu un fanatism mergînd pînă la orbire, în Ťidealul comunistť), îşi păstrează intact spiritul critic care vine, ca de obicei în cărţile sale, cu spuma umorului şi a ironiei fine: "Remarcabilă, în scrisul lui Tudor Popescu, este productivitatea. Prolificul autor a irupt, cu ani în urmă, de parcă şi-ar fi pregătit din vreme această explozie şi de atunci, cum se zice în atletism, a păstrat un tempo susţinut. Atît de susţinut, încît a început să alerge cot la cot cu facilitatea, vădită în şirul de apropouri - cît jucăuş-transparente, cît echivoc-alegorice - azvîrlite către un prezent mai mult decît imperfect. Verva spornică şi densitatea viabilă merg şi nu merg mînă în mînă". Un singur călător pe acest vas îl emoţionează: Ion Omescu, citit/evocat printr-un filtru pe unde curge un secret fluid liric, al admiraţiei şi prieteniei (semnul lor sigur e preluarea unui titlu al poetului pentru propria carte de călătorii în istoria literaturii: Filtru era o carte de poeme, din 1968, a lui Ion Omescu). Arta portretului, narativitatea, artificiul stilistic, ştiinţa de a face atractive subiecte considerate, îndeobşte, aride, alunecoase, fără aderenţă la comentator (dară-mi-te la fratele cititor!) - acestea sînt cîteva dintre atributele unei cărţi care se citeşte ca un roman: repede, cu folos şi cu încîntare.

Figurinele lui Florin Faifer nu duc lipsă de definiţii şi de "formulări pregnante"; ba chiar e o avalanşă, surplus, supraproducţie, producţie pe stoc, pe alese, dar nu inflaţie: un P.I.B. foarte bun în literatura noastră, cu el sîntem în "zona euro" şi, fireşte, în U.E. Iar Florin Faifer produce pe mai departe asemenea bunuri culturale, cu o mare valoare de schimb pe piaţa românească a bunurilor simbolice pentru că, iată, de la apariţia cărţilor sale - Semnele lui Hermes (1993), Cordonul de argint (1997), Efectul de prismă (1998), Faldurile Mnemosynei (1999), Pluta de naufragiu (2002) şi Filtru -, în rubrici de reviste continuă ridicarea Monumentului Scriitorului Necunoscut în trei schimburi, fără vacanţe, sărbători, week-end, călătorii "cu paşaport": e unul dintre baronii locali ai istoriei noastre literare, cu afaceri importante "la centru".


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara