Dacă valoarea unui autor s-ar măsura după arta cu care ştie să-şi irite cititorii, atunci Bourdieu este un autor mare. Ciudăţenia este că, citindu-l, nu doar că simţi nevoia să-l contrazici, dar pe deasupra te surprinzi făcînd-o cu plăcere, savurîndu-ţi de unul singur maliţiozităţile pe care le rosteşti pe seama lui. În fond în asta stă şi farmecul acestui copil teribil al sociologiei franceze: că îţi insuflă pofta de a-l ataca. În privinţa aceasta, lectura lui Bourdieu are un indubitabil efect stenic, căci te motivează şi te incită, influenţîndu-te prin chiar faptul că, pentru a-l contrazice, trebuie mai întîi să faci efortul de a-l înţelege. Bourdieu are cutezanţa rebelilor de aleasă plămadă beligerantă: nu-i pasă de cîtă antipatie adună în ochii adversarilor, şi în plus mai are îndărătnicia de a nu-şi schimba convingerile.
Din păcate, teoreticianul cîmpurilor literare şi al habitus-urilor artistice are două defecte capitale: e sincer pînă la transparenţă şi are ambiţia de a-şi convinge semenii. Adică suferă exact de metehnele care pot duce de rîpă orice autor angajat într-o luptă culturală. Cine poate să mai fie astăzi pînă într-atît de inabil încît să spună ceea ce crede şi, în al doilea rînd, s-o facă cu impetuozitatea misionarului hotărît să adune cît mai mulţi prozeliţi? Ei bine, Bourdieu e unul din adepţii ultimi, încîntător de dăruiţi, ai cauzei umaniste.
Cele două defecte fac ca aplombul retoric al francezului să-ţi provoace o reacţie de suspiciune preventivă: e ca atunci cînd, aflîndu-te în faţa unui caz aparte, nu-i poţi intui de la început diagnosticul. Apoi te lămureşti: paradigma lui Bourdieu coincide cu tiparul gînditorilor din generaţia '68: nivelarea ierarhiilor în numele unor raporturi de forţe sociale, cu privilegierea unor instanţe generale în dauna celor individuale. Persoanele sunt elemente prinse într-o canonadă socială din care nu pot scăpa decît într-un singur fel: dispărînd. Aşa se face că generalul e mai puternic decît particularul, masele sunt mai puternice decît indivizii, istoria e făcută de stihiile impersonale, iar scriitorul este o aşchie în bătaia concursului de împrejurări, semănînd cu o marionetă supusă unor condiţionări sociale cărora le dă glas chiar împotriva voinţei sale. Conştiinţa lui e precum o gazdă pasivă, parazitată de influenţa unor focare de putere ce domină societatea în care s-a nimerit să trăiască, iar o operă literară e un raccourci al epocii în care a fost creată. De aceea, stă numai în puterea sociologului să înţeleagă cu adevărat dedesubturile din care s-a născut ea. Într-un cuvînt, tot ce e literar a fost mai întîi social, iar cultura nu e decît un nume de camuflaj pentru pîrghiile sociale ce-i mişcă pe creatori. Şi aşa cum încreţirea scoarţei terestre apare numai acolo unde plăcile tectonice se izbesc între ele, tot aşa o operă apare la intersecţia unor cîmpuri de forţă. A o înţelege înseamnă a afla care sunt forţele din încrucişarea cărora a apărut, ceea ce e totuna cu a spune că, de vreme ce opera depinde de un context, ea poate fi redusă la el.
În concluzie, nu există criterii autonome de apreciere a unei creaţii culturale, indiferent că vorbim de teatru, de presa bulevardieră sau de tratate de specialitate. Craterul fojgăitor al motivaţiilor sociale pătrunde şi structurează orice act de cultură. A privi cultura ca pe un mediu de seră al cărei scop stă în creşterea gratuită a plantelor culturale - creaţiile umane - înseamnă a cădea în capcana gîndirii finaliste de tip providenţial: potrivit ei, societatea are un scop de dincolo de ea, iar operele, precum plantele de seră, nu fac decît să ţinteas­că spre lumea transcendentă. Şi aşa cum plantele se întreaptă instinctiv spre lumină, - clasicul fototropism -, tot astfel omul se îndreaptă spre Dumnezeu - tradiţio­nalul teotropism. Adevărata cultură e teotropică.
În ochii lui Bourdieu, optica aceastea este incompa­tibilă cu logica dominaţiei sociale şi de aceea o respinge fără ezitări. Altfel spus, creaţia umană nu e teotropică, ci cratotropică. Scopul culturii e să consfinţească nişte relaţii de dominaţie care numai culturale nu sunt. Cu alte cuvinte, din cazanul clocotului social pleacă toate şi tot la el se întorc toate. Ambiţii şi orgolii, valori şi simboluri, ierarhii şi premii, onoruri şi prestigii - toate sunt parametrii culturali ai unui sistem non-cultural: societatea. Faptul că un roman e o carte de literatură şi nu un discurs electoral nu-l face mai puţin dependent de izvorul din care s-a născut: contradicţiile societăţii. Şi romanul, şi pledoaria electorală se nasc din aceleaşi raporturi sociale: dacă ai aflat raporturile, ai înţeles romanul. Nu unicitatea creaţiei contează, ci plăcile tectonice din care s-a ivit.
Pacostea aceasta de gîndire care a nenorocit generaţia lui Sartre freamătă din plin în cartea lui Bourdieu. }i se rupe inima să vezi cum un creier atît de rafinat a putut naufragia în limanul gîndirii impersonale. Aproape că îţi vine să spui: ce mare ar fi fost Bourdieu dacă nu s-ar fi lăsat molipsit de nepoţii lui Marx. E o tristeţe să vezi cum distincţia ţinutei îi dispare în tiparul de turmă al gînditorilor socialişti: pentru Bourdieu, "autono­mia esteticului" e o flaşnetă menită a întreţine mofturile artiştilor scăpătaţi, "arta pentru artă" e un slogan îm­băl­sămat cu ifosele retrograde ale saloanelor franţu­zeşti din secolul al XIX-lea, iar pretinsa ireductibilitate a operei literare la contextul social e tresărirea vetustă a unor filfizoni cărora nu le-a fost încă extirpată snaga aristocratică şi care, tocmai de aceea, se încăpăţînează să creadă că arta nu poate servi unor scopuri politice.
Regulile artei vorbeşte despre regulile neartistice de care ascultă arta. Este un exemplu de cum poţi desfiinţa demnitatea unei bresle explicîndu-i că, de vreme ce se sprijină pe o infrastructuă, este reductibilă la ea. Încreţirea scoarţei e reductibilă la plăcile de sub ea. Creatorul e o picătură de ploaie picată dintr-un nor. Madame Bovary e un munte care oglindeşte presiunile tectonice sociale pe care le-a îndurat Flaubert. Şi acelaşi lucru e valabil pentru orice scriitor. De aceea, oricît de autonomă e o breaslă culturală în raport cu factorii de putere (politicul şi financiarul), normele care dau tonul şi fac legea în interiorul ei nu sunt decît în aparenţă culturale. A susţine existenţa unor criterii exclusiv culturale înseamnă să nu te fi desprins încă de cutele mentale ale burgheziei mici, înguste şi filistine. Pelicula culturală a unei societăţi - sera plantelor înălţîndu-se pe solul hrănit pecuniar de propaganda politică - este un bal mascat în care figuranţii îşi dau aere de creatori, cînd de fapt toţi sunt simple fantoşe, biete măşti fluturînd în bătaia concursului de împrejurări. Societatea? Un mare animal care îşi converteşte impulsurile sociale în expresii literare - aşa arată organismul comunitar în concepţia lui Bourdieu.
Dar să nu-l înnegrim pe Bourdieu mai mult decît merită: sociologul e bine pregătit şi are putere de persuasiune, chiar şi atunci cînd, cu grijă contabili­cească, întocmeşte grafice în care prezintă veniturile editurilor franceze, amintind izbitor de tabelele cu cifre manufac­turiere din Capitalul. Şi, fiindcă e convingător, dacă intri in logica minţii lui Bourdieu, simţi că are dreptate; dar de îndată ce închizi cartea, simţi că nu mai are. Căci fără dogma ireductibilităţii artei la contextul social, sera noastră culturală poate da liniştită ortul popii. Nimic nu ar mai putea fi spus în planul culturii fără a intra sub incidenţa ser­vituţii politice.
Pentru Bourdieu, un scriitor e precum o particulă cuantică care se mişcă în nişte cîmpuri de forţe care îi determină total traiectoria. Cariera unei astfel de particule scriitoriceşti nu depinde de calităţile ei - talent, erudiţie, cărţi publicate -, ci de poziţia pe care reuşeşte s-o ocupe în cîmpul literar al epocii: mai sus sau mai jos. Cu cît poziţia e mai dominantă, cu atît prestigiul şi cota culturală - care sunt valori magice cu un efect iraţional asupra publicului - sunt mai mari. Dacă îi ştii unui autor punctul de plecare (originea socială şi poziţia iniţială) şi traiectoria pe care a străbătut-o în cîmpul literar, atunci îi poţi descifra semnificaţia operei. Aşadar, opera e ca un grafic trădînd fluctuaţiile de poziţie ale scriitorului pe scena in­fluenţelor sociale. Restul e trăncăneală, adică critică literară -, disciplină pe care Bourdieu o priveşte ca pe o fandoseală maşteră şi ipocrită. Un fel de văl pernicios menit a ascunde realitatea socială a operei.
Potrivit lui Bourdieu, nici un scriitor nu are de ales. A nu intra în meandrele cîmpului literar înseamnă a te exclude din capul locului. Frumuseţea este că fiecare scriitor nu numai că acceptă să intre în labirint, dar o face încredinţat de onestitatea rolului pe care urmează să-l joace. El aderă total şi spontan la logica cîmpului literar - adeziune semănînd cu devoţiunea religioasă faţă de un cadru ritualic -, fără să bănuiască că fidelitatea şi buna sa credinţă sunt dezminţite de amănuntul cinic că un cîmp literar (mediul profesional al lumii scriitoriceşti) este dependent de cîmpurile cărora le datorează existenţa: politica şi banul. Autonomia breslei literare e un deziderat descins din lumea basmelor. Iar tendinţa actuală e ca libertatea ei să scadă pînla anulare, ceea ce înseamnă că presiunea ideologiei va sufoca complet motivaţia scriitorilor. Cu alte cuvinte, plantele serei literare vor fi parazitate cu nişte îngrăşăminte filantropice - burse, proiecte culturale, concursuri, premii - care le vor schimba direcţia de creştere: din teotropice vor deveni cratotropice. Se vor orienta după factorii de putere, nu după idealuri.
Tabloul acesta e atît de cunoscut încît, după ce ai ostenit să-l critici pe Bourdieu, începi să te întrebi dacă nu cumva ai făcut-o fără motiv. Căci chiar asta se întîmplă azi: interdicţiile pe care ideologia le exercită asupra culturii sunt atît de puternice, încît procesul e desfigurator. Aservirea culturii merge pînă la crearea unei relaţii de vasalitate: supunere contra protecţie; supravieţuire în schimbul îngenuncherii.
Pe scurt, Bourdieu îţi devine cu atît mai nesuferit cu cît simţi că, în acest punct, are toată dreptatea din lume.