Gustavo Dessal (născut la Buenos Aires, în 1952) este psihanalist şi scriitor. Format la Buenos Aires şi Paris, este membru al Asociaţiei Mondiale de Psihanaliză, invitat să conferenţieze la universităţi din Madrid – unde locuieşte din 1982 –, Barcelona, Granada, Murcia. Dintre operele sale în proză, merită menţionate romanele Principio de incertidumbre („Principiul incertitudinii”) şi Clandestinidad („Clandestinitate”), precum şi volumele de povestiri Operación Afrodita („Operaţia Afrodita”), Más líbranos del bien („Ci ne izbăveşte de bine”) şi recentul volum Demasiado rojo („Prea mult roşu”). Povestirea pe care o publicăm, în traducerea Tudorei Şandru Mehedinţi, face parte din acest nou volum al său.

Din înaltul colinei, Apă Neagră priveşte în vale şi presimte ce se va întâmpla. Sfârşitul e foarte aproape, mai-mai că îl poate simţi în zvonurile din văzduh. Bărbatul acela care a venit odinioară de pe Cealaltă Parte, cu artificiile sale de foc şi cu limba-i de viperă, e ca un zeu care nu poate fi omorât. A învins şi nimic nu mai poate îndrepta lucrurile.
Jos, ca nişte furnici harnice, sute, mii de oameni de-ai lui împânzesc valea, trăgând după ei tunuri, strivind totul cu cizmele şi bidiviii lor. Apă Neagră ştie că bătălia e pierdută, dar mândria nu se predă, este de nezdruncinat, nemuritoare ca vântul sau fulgerul, mai puternică decât însăşi stânca şi fierul. Apă Neagră observă totul, ridicat şi neclintit pe calul lui bălţat. Pumnul lui drept strânge cu putere o lance împodobită cu pene de vultur şi piele de cerb, aceeaşi care a străpuns gâtul ursului, spinarea bizonului, inima omului.
Alberto Peñalara se uită la Apă Neagră. Privirea războinicului se încrucişează cu a lui. Ochii săi de şoim sunt acum aţintiţi asupra mâinii care se apropie încet, mâna lui Alberto Peñalara. Apă Neagră nu se tulbură. Vede mâna înaintând, dar braţul lui e mai departe ferm, ţinând lancea şi, fără să opună vreo rezistenţă, lasă pensula lui Alberto Peñalara să dea ultimul retuş tabloului de război.
Haide, Alberto, e timpul să cinăm, se răceşte mâncarea. Alberto tresări, de parcă glasul nevestei l-ar aduce în prezent, îşi curăţă vârful pensulei cu o cârpă, o puse într-un borcan cu dizolvant şi închise încetişor tubul cu vopsea. Înainte de a se scula în picioare îi aruncă o ultimă privire lui Apă Neagră, care stătea mai departe imperturbabil, cu braţul său de lemn înălţat ţinând lancea cu tăiş ascuţit.
Cartofi. Nişte carne, puţină, se zăreşte printre cartofii ca nişte pietricele, dar nimeni nu şi-o pune în farfurie de ruşine. Nici Josefina, nici bătrâna, şi nici Alberto. Josefina îl priveşte şi îi face un semn din ochi înspre castron, zicând parcă doar n-ai s-o laşi aici, iar el face pe distratul, ia o îmbucătură şi se uită la bătrână care, cu capul plecat deasupra farfuriei, întinge pâine în sos.
Mănâncă toţi trei în linişte, fiindcă nu-i nimic de spus. E o perioadă proastă pentru un pictor de soldăţei de plumb. Soldaţi de jucărie se fabrică tot mai mult, dar acum nimeni nu-i mai pictează de mână ca Alberto Peñalara, care a învăţat meseria de la tatăl şi de la bunicul lui, trei generaţii de pictori de soldăţei de plumb, nu va mai fi şi o a patra, căci căsnicia asta n-a dat rod şi, chiar dacă ar fi dat, mama ar fi avut grijă ca lăstarul să-şi facă un viitor mai prosper decât acela de pictor de indieni şi de călăreţi.
Bătrâna strânge farfuriile, le spală şi desface canapeaua ca să se culce. E tăcută şi discretă, îndură orice fără să se plângă şi încearcă să fie invizibilă. Uneori îl ajută pe Alberto şi usucă soldăţeii cu foenul, ca să se zvânte vopseaua mai repede. E răbdătoare, se aşează pe un scăunel cu foenul în mână, a învăţat distanţa exactă, de prea aproape vopseaua se prelinge, de prea departe nu ajunge căldura, o jumătate de metru e tocmai cât trebuie, nu se poate spune că nu-i de mare ajutor când se iveşte vreo comandă urgentă, ceea ce se întâmplă tot mai rar, din păcate, în comparaţie cu timpurile în care, într-o singură noapte, uscase Regimentul 7 de Cavalerie sau Tabăra Comanşilor. Alberto şi-a încercat norocul căutând să se angajeze ca vopsitor la fabrici de abajururi pentru veioze, de scrumiere de ceramică smălţuită, de plăci de faianţă, dar pretutindeni i s-a dat acelaşi răspuns, că acum maşinile automate execută decorarea manuală întocmai ca meşterii de odinioară şi sunt de o sută de ori mai rapide şi mai ieftine.
Ce vrei să fac, Peñalara, dacă distribuitorii îmi aduc marfă coreană ce costă de patru ori mai puţin? Da, sigur, ştiu prea bine, nu are expresia aceea de realism pe care dumneata o redai cu pensula, dar în zilele noastre oamenii nu mai iau în seamă asta. Uite ce e, Alberto, aproape că nu mai există colecţionari dispuşi să plătească oricât pentru un husar în uniformă de gală şi copiii vor numai acei muţunache de plastic care apar prin reclamele de la televizor. Îmi pare rău pentru dumneata, dar n-am încotro, trebuie să vând ce-mi cere clientela. Da, da, bineînţeles că faţă de ce faci dumneata toate astea-s gunoi, dar să nu-mi spui că nu ţi-ai dat seama că acum ne aflăm în împărăţia gunoiului, telegunoiul, mâncarea gunoi, mai lipseau jucăriile gunoi. Nu, nu te simţi jignit, Peñalara, nu e nici un sarcasm din partea mea, dimpotrivă, mă doare şi pe mine la fel ca pe dumneata, de patruzeci de ani am prăvălia asta ca s-o văd acum prefăcută într-o dugheană infectă.
Alberto închise telefonul mai descurajat ca de obicei. Cu intenţia de a dovedi mai multă iniţiativă, încercase o rundă telefonică printre vechii lui clienţi, însă rezultatele au fost aproape identice la toţi, în afară de unul care a profitat de apel ca să-l întrebe dacă nu-i mai rămăseseră nişte cămile, avea nevoie de trei pentru grupul pe care-l pregătea pentru Crăciun, cu ieslea unde s-a născut Iisus.
Trei cămile erau bilanţul comercial al săptămânii, trei cămile care îl îndurerau mai mult decât nici una, şi pentru prima oară în viaţă Alberto a avut senzaţia că sosise timpul să se dea bătut. Aşa se întâmplase cu Apă Neagră şi cu tot tribul sioux, aşa se va întâmpla cu Alberto Peñalara, pictor de soldaţi care nu se mai duceau la nici un război.
În noaptea aceea, pe când Josefina şi bătrâna dormeau, a mai făcut mici retuşuri la cele trei cămile pe care reuşise să le găsească într-un sertar cu resturi de comenzi. În vreme ce-şi curăţa pensula, a dat de privirea hotărâtă a lui Apă Neagră care, stând mândru pe cal, îl cerceta de pe un raft. Hei, şefule, ne atacă crunt, de data asta e treabă serioasă!, şi Apă Neagră încuviinţă. De asta nu-şi cobora niciodată lancea.
Vestea sosi când totul părea pierdut. Alberto se întorcea de la pâine şi Josefina îl aştepta în poartă. La început s-a speriat văzând-o de departe, dar s-a liniştit imediat dându-şi seama că zâmbea, sărind în sus de bucurie şi fluturând o bucată de hârtie sau ceva în genul asta. A sunat Orozco, ţi-l aduci aminte? Alberto se încruntă, străduindu-se să-şi recupereze coordonatele acestui nume. Colecţionarul, cel care acum câţiva ani ţi-a comandat Garda Regală şi de asemenea circul lui Buffalo Bill. Uite, ţi-am notat totul pe hârtia asta, vrea Fauna din Rezerva din Sierra Morada, trebuie să fie un capriciu, spune şi tu la ce-i foloseşte, dar nu-i treaba mea, însă vrea să i-o faci de urgenţă, de parcă de asta ar depinde viaţa lui. Să vedem dacă o dată în viaţă te pui şi tu în valoare şi câştigi ca lumea, adăugă Josefina, strecurând o mică picătură de otravă în cuvintele ei.
Alberto luă hârtia, citi de două ori adresa şi lista cu comanda şi simţi că inima îşi schimba ritmul, de la trapul vesel la pasul obosit. Fauna din Rezerva din Sierra Morada era o compoziţie nespus de complicată, pentru că e greu să imprimi naturaleţe animalelor şi, pe deasupra, mai era şi problema tiparelor, va trebui să vorbească cu Moreira să vadă dacă e disponibil şi dacă putea face figurile acelea. Brusc, vestea cea bună îşi schimbă culoarea şi de la verdele speranţei deveni cenuşie ca plumbul care i se strecură în străfundul sufletului. Totuşi, şi-a întins buzele până a schiţat un zâmbet şi s-a apucat de lucru. Ştia pe dinafară numărul lui Moreira.
Moreira se zbătea între obişnuita- i proastă dispoziţie şi o gripă neaşteptată care ameninţa să-l trântească la pat. Când a auzit treaba cu Fauna din Rezervă l-a apucat o criză de tuse care maimai să facă să zboare ilustraţiile de pe pereţi. Alberto a fost nevoit să evoce groaznica realitate care în definitiv îi ameninţa pe amândoi, ceea ce era de fapt un eufemism, fiindcă o ameninţare e ceva ce n-a survenit încă, ori sărăcia se instalase deja în casele amândurora, şi vorba aceea, unde nu-i mâncare sălăşluieşte dracul. Aşa că-i mai bine să se plângă mai puţin şi să profite de dorinţa celui care, obsedat de Fauna din Rezervă, avea să-i facă să poată înlocui, chiar dacă numai o săptămână, lintea de zi cu zi cu o friptură. Impresionat de discursul lui Peñalara şi împins de nevastă-sa care asculta toată discuţia, Moreira dădu pe gât un amestec de gin cu aspirine, îşi puse şorţul de piele şi aprinse cuptorul ca să topească plumbul.
Preţ de o săptămână, în toate zilele şi nopţile de veghe, Alberto Peñalara pictă şi decoră piesele pe care le primea. Mai întâi un strat de vopsea de bază care se făcea cu un pistol; urma apoi faza de decorare manuală, pentru care folosea pensule foarte fine din păr de jder, unele la fel de subţiri cât acul, cu care picta pupila la păsări, sau blana vârstată a cerbilor. Era nevoie de mână foarte sigură, fiindcă anumite detalii erau greu de realizat, trebuia să le faci cu mâna ridicată, cu o lupă, şi cu multă dragoste de meserie.
Cum îi era obiceiul, Alberto îşi desăvârşi lucrarea confecţionând o lădiţă căptuşită cu pânză în care punea una câte una piesele compoziţiei, animalele, paznicii forestieri, copacii. Cu mare grijă aşeză cerbii şi mistreţii, caprele de munte şi ţapii, iepurii şi castorii, dihorul şi râsul cu urechile pline de păr, nevăstuica şi veveriţele, ciocârlanul, cocorul, barza şi struţul, vulpea şi sconcsul, lupul şi muflonul.
Întotdeauna Alberto ducea el însuşi comanda, fără să-i pese de distanţa pe care trebuia s-o parcurgă. N-avea încredere nici în poştă şi nici în firmele de transport şi expedieri, şi nu voia ca neglijenţa şi nepăsarea vreunui angajat să facă să sară smalţul de la vreo piesă. Aşa că a învelit lădiţa voluminoasă în hârtie, a legat-o cu sfoară, l-a pus în buzunar pe Apă Neagră, să-i fie tovarăş de drum, şi a pornit pe jos la gara de autobuze.
Avea de făcut un drum de aproape trei ceasuri şi s-a aşezat lângă fereastră, cu lădiţa pe genunchi şi un sandviş cu cârnat pe care Josefina i-l pregătise ca să-şi astâmpere foamea. Calculase timpul şi orarele aşa încât putea să înmâneze comanda şi să se întoarcă acasă chiar diseară. Pe fereastră se perindară sate secetoase şi plantaţii de măslini, silozuri mari de tablă şi stâlpi de înaltă tensiune, câmpuri semănate şi terenuri nelucrate, benzinării înconjurate de camioane încremenite, cârciumi văruite în alb şi două râuri anemice, agonizând printre pietre şi buruieni.
Autobuzul l-a lăsat la câţiva kilometri de casa lui Orozco. În bătaia soarelui de după-amiază se vedeau nişte taxiuri, dar Alberto a preferat să nu prăpădească banii şi a luat-o la picior cu lădiţa pe umăr. La jumătatea drumului s-a aşezat să-şi mânânce sandvişul pe pragul unei prăvălii care era închisă la ora aceea. Pe când îşi trăgea sufletul, a simţit o bucurie caldă ce-l răsplătea pentru multele ceasuri de trudă care-l vlăguiseră, şi şi-a zis că această călătorie neaşteptată era un fel de mică vacanţă, cum nu-şi mai luase de ani de zile. O zi întreagă fără Josefina şi fără bătrână era un dar ceresc şi, în pofida modestei sale gustări, a savurat pâinea muiată în ulei. Şi-a vârât mâna în buzunar şi a pipăit lancea indianului, care era mai departe pe picior de război.
Casa lui Orozco avea un aer seniorial, pentru că era umbroasă şi zidurile ei semeţe erau brăzdate de muşchi şi de iederă. A pus lădiţa jos, şi-a şters sudoarea de pe frunte şi a sunat. Au trecut câteva minute şi, după ce a socotit că sunt suficiente pentru a apăsa iar pe buton, şi-a încercat din nou norocul. De data asta uşa s-a deschis şi în prag a apărut o femeie cu chipul zbârcit şi o expresie îmbătrânită. Cine e? a întrebat pe un ton imperios. Am venit să aduc o comandă pentru don Orozco. Aici nu mai e nimeni, domnul Orozco a murit alaltăieri noapte; eu sunt servitoarea. Am venit să strâng câteva lucruri. Dar trebuie să aibă familie, copii. Trăiesc cu toţii în America. Atunci cui îi înmânez comanda? Cineva trebuie să se ocupe de casă, de bunuri, cred eu. Vorbiţi cu avocaţii din sat, nu-i decât un singur birou. Poate că ei ştiu ceva.
Într-adevăr, secretara biroului de avocaţi l-a informat că aceştia se ocupau cu formalităţile de moştenire şi succesiune ale lui don Natalicio Orozco, dar că nicăieri nu figura o comandă pentru Fauna din Rezerva din Sierra Morada. Că înţelege desigur toată munca presupusă de lucrarea asta artizanală minunată care, în ciuda sugestiilor secretarei, zăcea acum desfăcută pe podeaua biroului, pentru că în disperarea lui Alberto Peñalara insistase să-i arate despre ce e vorba, ca să vadă cu ochii ei cerbii şi mistreţii, caprele de munte şi ţapii, iepurii şi castorii, dihorul şi râsul cu urechile pline de păr, nevăstuica şi veveriţele, ciocârlanul, cocorul, barza şi struţul, vulpea şi sconcsul, lupul şi muflonul, care se zbenguiau printre picioarele scaunelor şi ale meselor, fericiţi să se vadă liberi din închisoarea lădiţei.
Autobuzul de întoarcere a plecat la fix. Alberto a ales iar locul de la fereastră şi, dat fiind că autobuzul era pe jumătate gol, şi-a putut pune lădiţa pe scaunul de alături, ca să călătorească mai comod. Se gândea că va fi greu să găsească un cumpărător pentru Fauna din Rezervă, şi un gust de fiere îi urcă în piept ajungându-i în gât. Şi-a vârât mâna în buzunar şi l-a scos pe Apă Neagră, care-l privea cu ochii lui plini de mândrie. Atunci s-a ridicat în picioare, s-a apropiat de şofer şi l-a rugat să-l lase să coboare chiar acolo. Alături de şosea se căsca o prăpastie stâncoasă, ce cobora până în străfundurile cu arbuşti şi tufişuri. Alberto l-a strâns cu putere pe Apă Neagră cu o mână, cu cealaltă a ridicat lădiţa deasupra capului şi, scoţând un strigăt de luptă, s-a aruncat în abis.
Şi el voia să fie un indian comanş şi să moară ucigând.

Din volumul Demasiado Rojo (Prea mult roşu), Valencia, 2012