Gustavo Dessal (născut la Buenos Aires, în 1952) este psihanalist şi scriitor. Format la Buenos Aires şi Paris, este membru al Asociaţiei Mondiale de Psihanaliză, invitat să conferenţieze la universităţi din Madrid – unde locuieşte din 1982 –, Barcelona, Granada, Murcia. Dintre operele sale în proză, merită menţionate romanele Principio de incertidumbre („Principiul incertitudinii”) şi Clandestinidad („Clandestinitate”), precum şi volumele de povestiri Operación Afrodita („Operaţia Afrodita”), Más líbranos del bien („Ci ne izbăveşte de bine”) şi recentul volum Demasiado rojo („Prea mult roşu”). Această a doua povestire pe care o publicăm (după Vin indienii, în R.l. 35/2014), în traducerea Tudorei Şandru Mehedinţi, face parte din acest nou volum al său.
Ne mai rămâne să depăşim ultima încercare, am spus pe neaşteptate, dar glasul mi s-a pierdut în eter, aproape fără să schimbe liniştea camerei. Nu-mi făcusem iluzia că m-ar asculta, fiindcă ştiam că atunci când se uită pe fereastra aceea, ca acum, nu e în stare să perceapă nimic, poate doar murmurul surd al gândurilor lui, sau priveliştea neclintită din zare. Adoptase un optimism moderat care-l învăluia ca un scut invizibil, lăsând să pătrundă numai crâmpeiele indiferente ale realităţii, cele care nu-i mai puteau face rău. Cu ce drept puteam eu să-i reproşez, să încerc să-i smulg apărarea asta care-l ajuta să ducă o existenţă suportabilă? Şi el suferise, şi când durerea a fost gata să-l răpună, sau mai curând să-l prefacă într-un cadavru căruia nu-i mai lipsea decât ultima fază pentru a muri cu adevărat, atunci s-a ridicat la suprafaţă, încetişor, o renaştere neaşteptată care i-a redat forma de totdeauna, dar conţinutul era schimbat. Era altul, dar în definitiv şi eu devenisem alta, chiar dacă nu făcusem aceiaşi paşi ca el. Vreau să spun că, în cazul meu, durerea continuă să fie infinită, şi că nu m-a omorât încă pentru că există o curiozitate morbidă, pe care unii o confundă cu curajul, dar care nu-i decât curiozitatea bolnăvicioasă de a dori să afli unde e sfârşitul.
El stă mai departe dus pe gânduri, uitându-se pe fereastră, cu eterna ţigară între degete şi cu acel uşor tremur al mâinilor care n-o să-i mai dispară niciodată. Îl privesc şi mi se pare că e la fel de atrăgător ca atunci când l-am văzut pentru prima oară, cu părul ondulat, bărbia puternică, şi ochii care pe vremea aceea erau vioi şi iradiau o sclipire de veselie molipsitoare. A trebuit ca viaţa să se străduiască mult pentru a stinge strălucirea aceea, întunecându-i privirea care putea aprinde dorinţa oricărei femei, făcând-o să-şi piardă capul.
Eu n-am fost o excepţie, şi din cel dintâi moment am fost gata să mă las târâtă în orice direcţie, numai ca să nu-i pierd privirea, numai ca să fie a mea pentru totdeauna, numai ca să nu mi-o dispute nimeni. M-am gândit uneori dacă n-am fost nevoită să plătesc un preţ prea mare, dar ar fi nedrept să văd lucrurile astfel, să-i fac un reproş nemeritat, căci oricum a plătit şi el la fel ca mine, aşa că suntem chit. Mă detest din pricina propriilor mele judecăţi. Mai am încă destulă luciditate pentru a şti că nu pot să apreciez cât de vie îi e durerea, nici să stabilesc o comparaţie şi nici să decid dacă adâncimea rănilor noastre e identică, sau dacă unul dintre noi are dreptul să se simtă mai nenorocit. Dar nu mă pot stăpâni. Ştiu că în străfundul sufletului meu, sufocată şi surdă, vibrează încă rumoarea resentimentului. Nu-l pot învinovăţi de nimic, şi totuşi simt nevoia s-o fac, simt nevoia ca el să accepte povara de a-şi imagina că, dacă m-ar fi ascultat, ea ar fi şi acum împreună cu noi. În toţi aceşti ani m-am luptat cu acuzaţia asta monstruoasă şi nedreaptă, însă n-am izbutit s-o înving. N-am reuşit decât s-o păstrez tainic, ca o rugă disperată spre a găsi un sens abisului definitiv în faţa căruia viaţa mea a rămas suspendată. Camera 698. Ce inocentă pare cifra asta, aceste trei numere în care hazardul ne-a împotmolit destinele pentru totdeauna! E tot ce a rămas din enigma îngrozitoare care a distrus năpraznic orice speranţă de viitor, prefăcând timpul într-o materie goală de conţinut şi de profunzime.
Când s-a născut Cloe, am crezut că nu poate încăpea în mine nici un dram de fericire în plus. Ce idee banală, şi totuşi atât de adevărată! Eu mi-o imaginasem întotdeauna, o urzisem în visele mele. A o concepe şi a o naşte n-a fost decât desăvârşirea firească a unei năzuinţe care izvora chiar din copilăria mea, ca şi cum toată viaţa n-aş fi avut alt ideal decât s-o zămislesc. Dacă oricum îl iubeam, faptul că mi-a dăruit miracolul acela l-a înălţat şi mai mult în ochii mei, transformându-l în bărbatul căruia îi datoram totul. Făcând posibilă existenţa lui Cloe, parcă mi-ar fi dat în acelaşi timp şi mie viaţă, iar cuvintele şi gesturile nu-mi mai erau îndeajuns pentru a-i exprima sentimentul de recunoştinţă care mă copleşea.
Călătoream mult. Veşnic eram în mişcare, fiindcă profesia lui impunea deplasări continue în străinătate. Naşterea lui Cloe n-a fost un obstacol, ba chiar dimpotrivă. Călătoriile erau şi mai plăcute. Dacă înainte mi se cam făcea dor de căminul meu, de obiectele de zi cu zi, de rutina mea liniştită, acum toate astea nu-mi mai lipseau. Eram toţi trei împreună şi nu mai aveam nevoie de nimic. Îmi asumam călătoriile ca o parte din fericirea pe care soarta mi-a hărăzit-o, chiar dacă alte persoane le considerau excesive, în deosebi familia mea, care nu vedea cu ochi buni existenţa ambulantă pe care o duceam, cu neîncetate schimbări de emisfere, clime şi orare. Dar Cloe s-a obişnuit îndată, şi înainte de a împlini şase luni străbătuse vreo douăsprezece ţări. Pentru nimic în lume nu eram dispusă s-o las cu mama, deşi mi-o cerea insistent din când în când. Eu nu mă puteam despărţi de Karl, şi nici de Cloe, aşa că nu exista altă soluţie decât să călătorim împreună tot timpul.
Când a sosit însă invitaţia pentru Congresul Anual, pentru prima oară i-am sugerat lui Karl că aveam nevoie de o pauză, şi că ne-ar prinde bine să rămânem acasă şi să încercăm să ne familiarizăm cu un cămin care, încetul cu încetul, ne devenea mai străin decât camerele de hotel prin care ne perindam mereu. S-a arătat înţelegător, dar Congresul Anual era o obligaţie imperioasă. Ne-am promis atunci că, la întoarcere, ne vom îndeplini dorinţa de a ne comporta, chiar dacă numai pentru câteva săptămâni, ca o familie normală.
Nu ştiu dacă a fost din cauza oboselii acumulate, sau pentru că înţelegerea la care ajunseserăm nu mă convinsese pe de-a întregul, cert e că acea călătorie mi-a fost neplăcută de la bun început. Cu câteva zile înainte Cloe făcuse febră şi, cu toate că în ziua plecării îi trecuse, nu-mi plăcea ideea de a o supune fără odihnă la o nouă deplasare. Nici eu nu mă simţeam în apele mele, chiar dacă ştiam că e vorba de o stare de spirit trecătoare, şi că e foarte posibil ca, odată pornită, să-mi recapăt entuziasmul obişnuit.
Nu stătuserăm niciodată într-un hotel atât de mare. În realitate, se inaugurase cu doar câteva săptămâni în urmă, şi i se făcea publicitate ca fiind cel mai mare complex hotelier din lume, un adevărat oraş artificial unde cei care locuiau puteau găsi toate comodităţile şi-şi puteau satisface capricii de neimaginat. Eram împreună, eram bogaţi, Karl se afla la apogeul carierei sale, iar eu aveam tot ce-şi putea visa o femeie. Totuşi nu mă simţeam liniştită. O îngrijorare vagă şi tainică mă cuprindea pe măsură ce treceau orele, o frământare necunoscută pe care am încercat la început s-o ascund, până când n-am mai fost în stare. Dându-şi seama, Karl s-a arătat preocupat şi atent, dar eu nu puteam să-i explic, fiindcă teama mea nu avea nici un temei care s-o justifice, erau doar spaime femeieş ti cărora nu se cuvenea să le dai crezare, şi pe care eu însămi încercam să le alung.
După două zile, mintea m-a trădat într-un chip de neiertat. M-a făcut să-mi uit presimţirea, şi mi-am recăpătat buna dispoziţie naturală. Am căzut în capcana fericirii, acest narcotic care ne slăbeşte simţurile şi ne otrăveşte încet voinţa. M-am lăsat învăluită de vanitatea prezentului, de falsa siguranţă de a avea totul, de strălucirea orbitoare pe care o iradia triunghiul nostru perfect. Seara, Congresul oferea un cocktail de gală pentru participanţi, dar cu două ore înainte Cloe a adormit şi nu ne-am îndurat s-o trezim. Ne-am hotărât atunci s-o lăsăm în cameră. Vom sta doar o jumătate de oră, pentru a saluta pe cine se cuvine, şi ne vom întoarce imediat. Prin urmare nu vom întârzia mai mult de un ceas, şi pe deasupra ne bizuiam pe avantajul dovedit că somnul lui Cloe era imperturbabil. Am şovăit dacă să-mi pun sau nu rochia nouă pentru un răstimp atât de scurt, dar Karl a insistat, spunându-mi că trebuie să-i uluiesc pe toţi, chiar dacă doar pentru o clipă, şi eu nu puteam să mă opun dorinţei lui.
Însă chiar de la început planurile nu ne-au prea ieşit, pentru că dimensiunile hotelului erau neomeneşti, şi am zăbovit aproape patruzeci şi cinci de minute până am găsit salonul care ne fusese indicat. De cum am ajuns m-am simţit copleşită de teamă, care în curând s-a transformat în panică. Totul în jurul meu se învârtea, şi chipurile persoanelor căpătau un aer straniu şi totodată ameninţător, chiar şi atunci când voiau să se arate amabile. I-am spus lui Karl că mă întorc în cameră, şi că el poate să mai stea prin urmare cât doreşte. Era înconjurat de o mulţime de oameni, părea că face un adevărat efort să zâmbească şi să-i salute pe toţi, şi abia dacă a avut timp să mă asculte şi să încuviinţeze dând din cap.
Am plecat în grabă, croindu-mi drum printre invitaţii care-mi stăteau în cale fără să vrea, străduindu- mă să-mi amintesc pe unde veniserăm, şi am străbătut saloane şi coridoare nesfârşite. În cele din urmă am ajuns la zona unde erau ascensoarele şi, coborând la etajul şase, am dat fuga spre camera noastră, înfrânându-mi greaţa pricinuită de îngrijorare. 690,691,692, numerele îmi jucau pe dinaintea ochilor, şi am ajuns la capătul coridorului. Ultima cameră era 697. Câteva secunde am rămas încremenită, nefiind în stare să reacţionez, dar imediat am dat fuga în direcţie inversă. Numerele descreşteau, dar aveam speranţa că, dând colţul, voi vedea apărând camera 698. Când am cotit, coridorul se bifurca şi am avut impresia că mă tot învârtesc într-un labirint, ca un animal înnebunit, până când am dat nas în nas cu un angajat al hotelului. Aproape că-mi pierdusem vocea, şi înfăţişarea mea trebuie să-i fi stârnit îngrijorarea, dar omul s-a uitat la numărul de pe cartela mea şi m-a liniştit pe loc. Mi-a explicat că numărul 698 se află în edificiul alăturat, că pur şi simplu mă încurcasem, că trebuie să mă întorc la parter şi, ajunsă acolo, să o apuc la dreapta în căutarea coridorului care duce la complexul B. Voi găsi acolo alte ascensoare care mă vor urca la etajul şase, unde se află camera 698. El însuşi s-a oferit să mă conducă, dar nu i-am lăsat timp pentru nimic. Nu eram dispusă să mai pierd nici un minut cu ascensoarele, aşa încât m-am repezit pe scara de urgenţă şi am coborât cele şase etaje în goana mare. Ajungând în hol mi-am dat seama că trebuie să mă fi rătăcit iar, pentru că în locul acela, pustiu, era un şantier. Nu mai ştiam dacă să urc sau să cobor, şi în cele din urmă m-am hotărât să urc un etaj, şi de data asta am găsit recepţia. Am fugit la dreapta, căutând coridorul care ducea la celălalt edificiu. Am oprit un portar care mi-a indicat drumul, şi am traversat tunelul de sticlă ce unea cele două corpuri ale gigantului. Mi se tăiase răsuflarea, iar distanţa părea tot mai mare pe măsură ce înaintam, străduindu-mă din răsputeri să-mi înfrânez durerea care-mi năvălea în piept şi-mi înţepenea muşchii picioarelor. În sfârşit am ajuns în holul următor, şi am fost nevoită să-mi fac drum printr-o mulţime de oameni care se îngrămădeau în faţa ascensoarelor. Văzându-mi disperarea, chipul schimonisit, expresia rătăcită a ochilor, s-au dat la o parte cum au putut. Unii s-au arătat supăraţi din pricina îmbrâncelilor mele, dar eu eram dispusă să urc într-unul din ascensoare chiar dacă pentru asta ar fi fost nevoie să fac moarte de om. N-a fost nevoie.
Urcatul nu se mai sfârşea. Ascensorul avea oglinzi care-mi multiplicau imaginea, reflectând strălucirea paietelor de pe rochia de seară. Subgjugată de vederea chipului meu, amintirea gestului nestăpânit şi rapid de a-mi aranja părul m-a chinuit ani de zile. Când, în sfârşit, lumina plăcuţei care indica etajul şase s-a aprins, aproape că n-am aşteptat să se deschidă uşile. Dacă aş fi avut putere, aş fi trecut prin cele două uşi de oţel, şi graba cu care am ieşit ca din puşcă m-a făcut să mă împiedic şi să cad peste căruciorul cu mâncare împins de un angajat. Nici măcar asta nu m-a oprit. M-am ridicat imediat, sub privirea plină de stupoare a acelui om, care nu s-a încumetat să scoată o vorbă, şi am fugit iar de-a lungul coridorului, căutând ceea ce începeam să cred că nu voi mai găsi în veci. Numerele mi se perindau cu toată viteza prin faţa ochilor, dar nici unul nu era 698. M-am întors, zicându-mi că groaza mă făcuse să mă zăpăcesc, dar tot n-am putut găsi camera. Atunci am simţit că mă ia cu ameţeală şi am căzut jos, fără cunoştinţă. Din momentul acela timpul a încetat cu desăvârşire să mai existe, şi s-a iscat acea întindere întunecată unde alunec întruna fără rost.
Camera 698 nu exista. După cum mi s-a explicat, nu existase niciodată. Din cauza unei greşeli de calculator se emisese o cartelă cu un număr greşit, însă conducerea hotelului a dat asigurări că problema se rezolvase.
Nu ştiu dacă poliţia m-a crezut, dar chiar şi în străinătate Karl era un om foarte influent, şi agenţii s-au apucat să inspecteze cele aproape două mii de camere câte avea hotelul.
Eu nu mi-am mai văzut niciodată fetiţa.
În toţi aceşti ani abia dacă am mai pomenit-o. Dacă am făcut-o vreodată, Karl s-a uitat în ochii mei cu sclipirea care încă îi stăruia uneori în privire, mângâindu-mi obrazul cu duioşie, fără un singur cuvânt. A încercat odată să-mi explice ceva, dar a înţeles imediat că strădania îi e zadarnică.

(din volumul Prea mult roşu, Valencia, 2012)