Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Grupuri şi grupaje de Cosmin Ciotloş

La început a fost dialogul. Grupul de Acţiune Banat şi prietenii. Poezii, proză, polemici, antologie de Corina Bernic şi Ernest Wichner; traduceri de Michael Astner, Corina Bernic, Nora Iuga, Alexandru Al. Şahighian; prefaţă de Ernest Wichner, postaţă de Corina Bernic, Iaşi, Polirom, 2013, 216 p.

Este îndreptăţită Corina Bernic să deplângă, în postfaţa acestei antologii, confuzia care se face frecvent la noi atunci când vine vorba despre (foştii) tineri poeţi germani din România. Contrar unei impresii aproape generale, scrie aceasta, Grupul de Acţiune Banat nu se identifică, istoriceşte, cu semnatarii cunoscutului volum colectiv Vânt potrivit până la tare.

Sunt, în mod cert, două fenomene distincte, de naturi diferite şi manifestate în momente diferite (deşi, trebuie s-o spunem, având distribuţii asemănătoare). Eroarea însă nu-i atât de vinovată cum pare s-o considere Corina Bernic, iar pentru persistenţa ei, mă tem că un rol vor fi jucat şi cei care, ca specialişti, aveau datoria de a o corija la timp. De pildă, nici măcar acum, odată cu acest florilegiu, datele problemei nu mi se par trasate, cum se zice, „în clar”. Atât în textul de deschidere (aparţinându-i lui Ernest Wichner), cât şi în cel, deja menţionat, care încheie cartea, povestea ia prim-planul precizărilor de ordin documentar. Sigur că aceasta are frumuseţea ei, ca orice dare de seamă asupra prieteniei, dar un strop de „ştaif” academic n-ar fi dăunat nimănui. Aşa, putem citi doar printre rânduri cele câteva mărci specifice ale Grupului de Acţiune.
În primul rând, denumirea, dată, cum ştim, de un gazetar din epocă, vine să acopere un cerc de scriitori ale căror întâlniri privilegiau dezbaterea (uneori în termeni ideologici) în detrimentul simplei contemplaţii cenacliere. Întâlnirile periodice ale lui Albert Bohn, Rolf Bossert, Johann Lippet şi ceilalţi se voiau cu totul altceva decât nişte simple seri de lectură. Ele aveau mai degrabă profilul unui „cartier” general în care nu poezia, ci sensul social sau mai bine zis randamentul public al poeziei era vizat.
În al doilea rând, cu toate reverberaţiile ei ulterioare, mişcarea aceasta subîntinde totuşi un interval cert, de trei ani, între 1972 şi octombrie 1975 (când anchetarea la Securitate a câtorva dintre membri şi arestarea lui William Totok a condus la dizolvarea oficială a Grupului). Ce s-a întâmplat după acel moment nu mai reprezintă decât performanţe sau, eventual, influenţe individuale (şi aşa trebuie privită corect şi târzia ieşire la rampă cu Vânt potrivit până la tare, din 1982).
Sunt lămuriri necesare şi binevenite (chiar dacă nu sunt formulate atât de explicit pe cât s-ar fi putut). Mediul cultural românesc încurajează prea adeseori laxismul, extrapolarea, hibrizii. Nu numai în ce-i priveşte pe aceşti rumäniendeutsch (aceeaşi e în fond situaţia generaţiei optzeci, al cărei inventar a fost sporit peste noapte cu nume ce nu aveau nimic în comun, programatic, cu autenticii poeţi optzecişti). Exclusivistă, antologia realizată de Corina Bernic şi de Ernst Wichner dezavuează inspirat tocmai această „largheţe” tipologică şi se situează în continuarea frondei pe care o pun în act cei treisprezece poeţi antologaţi.
Fiindcă, alături de stilistica austeră (de regăsit şi în volumul din 1982), trăsătura dominantă a poeziei Grupului de Acţiune Banat ţinea de un anume radicalism de ordin politic. Declarându- se marxişti, tinerii poeţi germani sfidau aproape făţiş regimul Ceauşescu. Într-un interviu reluat aici, Gerhard Csejka relatează o discuţie frontală purtată, se pare, în birourile Securităţii: „Să ştiţi că băieţii ăştia sunt singurii de stânga, singurii marxişti pe care eu i-am cunoscut până acum în viaţa mea şi cred că mai mulţi nici nu există. Dacă dumneavoastră îi urmăriţi şi îi băgaţi la închisoare, ce credeţi? Că o să sporească apropierea lor de regim sau dimpotrivă?” (p. 189). Şi Daniel Vighi (pp. 198 - 199) depune mărturie în privinţa angajării, spectaculoase pe atunci, a acestor tineri. Lor, soluţia Noica, evazionistă cât cuprinde, nu le spunea nimic. (Pe câtă vreme Vighi şi alţii credeau energic în ea.)
Destule din textele de aici conţin trimiteri tranşante. Balada sângeroasă a celor 10 părţi de vorbire ale gramaticii tradiţionale, a lui Gerhard Ortinau, e, printre altele, un rechizitoriu al limbii de lemn: „adjectivele s-au năpustit asupra substantivelor/ adverbele au sufocat verbele/ numeralele au luat locul unor pronume/ prepoziţia şi conjuncţia au depus plângerile/ articolul a plecat să facă trotuarul pentru că/ interjecţia s-a suit/ sinistru de tăcută/ pe/ tron” (p. 68). Cu Pantofii mei (datat 9 martie 1973), Rolf Bossert se prevalează de o aluzie atât de transparentă încât cu greu mai poate fi numită aluzie: „trăiesc de capul lor/ dau cu piciorun pietre îngheţate/ şi pe urmă se duc la cizmar/ şi spun:/ am dat am dat cu picioru-n pietre îngheţate/ cizmaru’/ trăieşte de capul lui/ şi al familiei sale/ spune:/ hm, aşa vasăzică/ aţi dat cu picioru-n pietre îngheţate// pe urmă mă pune să achit nota de plată ” (p. 25). Curajos e şi Comentariul la o relatare din Chile al lui Albert Bohn: „conform căreia ordinea a fost restabilită/ dar ţara seamănă cu marea linişte.// Deoarece nu există decât o posibilitate/ de-a răspunde la întrebarea:/ pentru sau împotriva construirii/ nu putem spune/ că revoluţia ar fi eşuat./ Doar ştim că furtunii/ îi precedă liniştea/ iar în vremuri de asuprire/ nimic nu devine mai necesar/ decât schimbarea” (p. 15).
Toate aceste mostre (ca şi altele, pe care nu le-am mai reprodus) ridică întrebări asupra specificităţii afrontului, altfel spus asupra naturii „şopârlelor” care în epocă făceau vogă. Acestea nu sunt substanţial altele decât cele pe care le instrumentau, tot cam atunci, Dorin Tudoran sau Mircea Dinescu. O diferenţă totuşi există: recursul la parabolă e, în cazul poeţilor germani, mult mai rar. William Totok oferă, probabil, exemplul cel mai clar de tranzitivitate: „de vă-ntreabă/ dacă sunteţi comunişti/ e mai bine/ dacă puteţi prezenta ca dovadă textele voastre/ drept carnete de membri de partid” (p. 87). E un „poem troian” acesta, mimând alinierea şi subminând ideea de literatură „pe linie”. N-am verificat recent, dar senzaţia mea e că termenul „comunist” era îndeobşte ocolit chiar de corifeii osanalelor. O formă ciudată de tabuizare Păunescu, Vadim şi alţii, mai puţin cunoscuţi, preferau să vorbească indirect despre ideologie. Partidul (aşa, eliptic) ţinea locul sintagmei întregi. Totok, în schimb, jucându-se cu spaimele Cenzurii, arată, aparent candid, cu degetul spre împăratul gol. E unul din câştigurile morale cele mai importante ale aşa-numitei poezii a concretului.
Cât priveşte nu poezia cuprinsă aici, ci realizarea volumului, aş nota în fugă câteva observaţii. Cu câteva excepţii (precizate în josul paginii), avem de-a face cu o antologie a unor antologii. E vorba, ne spune chiar Corina Bernic, despre Ein Pronomen ist verhaftet worden. Texte der Actionsgruppe Banat (Suhrkamp, Frankfurt, 1992) şi Das Land am Nebentisch. Texte und Zeichen au SIebenbürgen, dem Banat und den Orten versuchter Ankunft (Reclam, Leipzig, 1993). În alte cazuri (Johann Lippet), s-au ales texte din volume datând din 2009. Nu ştiu cât de relevante sunt acestea, de vreme ce, cum s-a văzut, Grupul de Acţiune Banat se defineşte ca o mişcare precis delimitată de la mijlocul deceniului al optulea. După acel moment, e destul de complicat să admitem că, dispersaţi, tinerii autori germani au respectat întocmai premisele grupului. (Nu spun că n-ar fi aşa, ci numai că nu e legitim să înfierăm o asemenea realitate). E de-ajuns să ne gândim la Herta Müller, inclusă şi ea în secţiunea prietenilor Grupului. Dar nu numai la ea. Cariera fiecăruia a depăşit (şi uneori a contrazis) aşteptările din perioada de latenţă. De ce am concede că un poem din plin mileniu al treilea îşi are locul cuvenit aici pe când unul din Vânt potrivit până la tare, nu? Personal, înclin să cred că n-ar fi fost rău ca toate grupajele din carte să conţină texte pe cât se poate scrise în cei trei ani de emulaţie. (Sau, în măsura în care datarea exactă a lor e dificilă, măcar într-un răstimp apropiat.)
Dau un singur exemplu şi pun o singură întrebare: unul din poemele lui Johann Lippet, intitulat, aici, Pe când familia mea îşi mai făcea seama (în traducerea lui Alexandru Al. Şahighian) se găseşte şi în Vânt potrivit până la tare sub titlul Desfăşurarea în trecut a sinuciderii într-o familie (în traducerea lui Ioan Muşlea). Diferenţele de transpunere sunt fireşti (iar româna lui Şahighian e mult mai expresivă). Ce nu mi-e clar e de ce versiunea de azi (având la bază un volum din 2009) are nouă versuri în plus: „M-am pomenit dintr-odată fără cuvinte/ giuvaiere din lumea ce-a fost copilăria mea/ degeaba am scotocit în gâtlejul din care vorbele răpăiau cândva/ între dinţii de care se-atingeau foşnind etc.” (p. 49). Au fost, acestea, eliminate de Cenzură? Nu mi se pare probabil, ele fiind, în totului tot, mai puţin scandaloase decât restul? Au fost adăugate de Lippet pe parcurs, aşa cum sugerează însăşi aparenţa lor de epilog? Nu ştiu. Dar dacă e aşa, atunci, dată fiind intenţia recuperatoare a prezentei antologii, găsesc că ar fi fost mai indicată respectarea primei variante în ordine cronologică.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara