Terminată în iunie 2013 şi apărută în februarie 2014, la Editura Seuil, ca şi toate celelalte volume ale autorului, cartea intitulată derutant Epilogue a lui Gérard Genette se vrea a fi continuarea şi sfîrşitul seriei autobiografice „zgîlţîită şi dezordonată”, cum o socoteşte autorul, numită Barbadrac. Triada cu acest nume jucăuş, născocit pentru a desemna o poşetă-sacoşă foarte încăpătoare, organizată sub forma unui dicţionar personal, à la Montaigne, curprinde volumele Barbadrac, Codicille şi Apostille. Suită cu accente autobiografice, scrisă de cel care ne-a impresionat şi convins, timp de decenii, cu rigoarea clasificărilor şi taxinomiilor din Figuri, ea dezvăluie un Genette pe alocuri elegiac, adeseori ironic şi autorionic, fin observator al comediei umane, care îl amuză şi interesează în egală măsură, Genette care acum, se ia, în primul rînd, pe sine ca obiect şi subiect al acestui vast ansamblu „mai personal”. Recentul volum se vrea şi o completare, corectare, comentare a celor precedente, sau folosind cuvintele autorului, un fel de MetaBabadrac.
Mai mult decît celelalte volume din triptic, prin titlul său ambiguu, Epilogue este o reflecţie despre timp, care l-a inspirat, cu ani în urmă, naratologic, pe autor pînă la a-i deveni „calul de bătaie” din cele cinci volume de Figuri dar, în acelaşi timp, un joc de-a epilogul, ce-i permite autorului o gamă largă de tonalităţi, mergînd de la elegiac, tandru, ludic la ironic, nonşalant sarcastic, trecînd prin grav, macabru şi melancolic.
Despărţindu-se de formula dicţionarului personal, Genette adoptă pentru volumul Epilogue o formă de organizare diferită, un pic ermetică şi anume o scriitură fragmentară în care fiecare fragment este separat de celălalt printr-un asterisc, ceea ce echivalează cu, ne spune autorul, o virgulă sau un punct şi virgulă, asigurînd astfel o respiraţie mai uşoară decît cea a dicţionarului nu alfabetic, ci cu un cuvînt-himeră propus de autor, „alfabetisier”. Formula fragmentară, inspirată de Stendhal şi Valéry, are avantajul discontinuităţii şi al a-croniei şi, în plus, „fiecare fragment va părea, prin adiţie, corecţie sau asociaţie liberă (‘de fapt... ’) de idei sau de cuvinte că procedează din precedentul” (23). Ea permite mai multe începuturi, mai multe „intrări în materie” şi, foarte probabil, mai multe sfîrşituri, fiindcă la întrebarea pertinentă a lui David Lodge „Unde se termină începutul unui roman?”, Genette răspunde cu o întrebare la fel de pertinent încuietoare, „Unde începe sfîrşitul unei cărţi?”.
Într-un interviu recent1, Genette, ajuns acum la 83 de ani, `i mărturisea lui Antoine Perraud că, dîndu-şi seama că „nu este nemuritor”, s-a simţit, la un moment dat, presat de timp şi a scris, într-un registru „pre-postum”, această carte, cu un sentiment de urgenţă şi într-un timp mai scurt decît precedentele, dorind să o publice antum. În ciuda acestei mărturisiri de urgenţă, volumul începe cu o minuţioasă punere la punct teoretică a diferenţei între deznodamînt şi epilog, naratologic vorbind, fiindcă acesta din urma presupune că povestea este deja terminată şi implică scurgerea unui „interval de timp diegetic mai mult sau mai puţin definit” (10). De altfel, asemenea „impulsuri teoretice”, dacă le putem numi astfel, se regăsesc în întregul volum, atunci, de exemplu, cînd Gérard Genette, autorul Figurilor, clarifică şi delimitează autobiografia, de jurnal, de autoficţiune şi, găsind acest din urmă termen cam obosit, propune alţii mai apropriaţi, şi anume, „verificţiune” sau „veridicţiune”. Tot astfel „Gérard Genette”, teoreticianul, îl reduce momentan la tăcere pe „Fréderic (prenume de elecţiune şi afecţiune) Genette”, verificţionarul, pentru a lămuri, cu argumente din muzicologie, dacă temele sale recurente ţin de riturnelă sau de refren.
Dar, după cum spuneam, în această scriere fragmentară despre „continuităţile” şi „discontinuităţile” trecute şi prezente ale autorului veridicţionar, printre temele recurente găsim timpul, spaţiultimp, trăit sau visat, memoria în viziune bergsoniană, memoria în palimpsest, uitarea, timpul incorporat în viziune proustiană, muzica, jazz-ul, cu notele lui fantomă, literatura, arta sub diversele ei forme, „medialectul”, figura paternă şi cea maternă, cu moştenirea de ironie şi elegie dată fiului, relaţia afectivă, relaţia amoroasă şi anticiparea/improvizaţie, „feminitudinea” şi fantasmele legate de ea, procrastinaţia dragă lui Proust şi retro-procrastinaţia dragă lui Fréderic, relaţia estetică, subiectivitatea, cotidianul, visul, fantasma, amintirea, coşmarul repetitiv, vîrsta înaintată şi, strecurată, ici şi colo tema sfîrşitului, a epilogului romanesc dar mai ales existenţial.
O reţea interculturală deosebit de densă, dată de nume foarte variate, provenind din domenii şi arte diferite - Pascal, La Rochefoucauld, Stendhal, Chateuabriand, Sartre, Proust, Boulez, Klee, Goodman, Gide, Flaubert, Sacha Gutry, Stravinski, Nijinski, Wagner, Ucello, Kandinski, Crébillon, David Lodge, Germaine de Staël, Calvino, Freud, Husserl, Arthur Danto, Kafka, Paul Auster, Sainte-Beuve, La Fontaine, Tocqueville, Baudelaire, Verlaine, Diderot, Raymond Aron, Churchill, Marx, Lenin, Fauré, Saint-Saëns, Debussy, Magritte, Goethe, Chopin, Truffaut, Mozart, Hugo, Wayne Shorter, Curtis Fuller, La Bruyère, Nadeau, Barthes, Verdi, Henri Salvador, Clauswitz, Dickens, Joyce, Malraux, Michel Berger, Rousseau, Raymond Queneau etc. – ne conduce la ideea că Epilogul genettian se referă nu doar la ultimele trei volume autobiografice ci la toate cărţile anterioare ale autorului de la Figuri la Opera artei, trecînd prin Praguri, Ficţiune şi dicţiune sau Metalepsă. Altfel spus, el îi vizează în aceeaşi măsură pe „Gérard Genette” şi pe „Fréderic Genette”, iar daca luăm în considerare ludicitatea-i2 specifică, strecurată mai peste tot în cărţile sale, şi pe cel atît de inspirat numit de un cronicar3, „Tristram Genette”, cu trimitere desigur, la Tristram Shandy. Referinţele culturale care hrănesc copios dar firesc textul lui Genette, ne arată că acest parcurs ce se vrea personal este cu precădere unul intelectual, chiar dacă nu lipsesc în el comentarii politice, amintiri din copilărie şi adolescenţă legate de primul fior amoros, ironii la adresa clişeelor folosite de presă şi de politicieni, sau mici inserţii amuzante de cotidian, ca cele despre farmacista preferată sau despre casierele drăguţe de la magazinul din colţ. Scriitura fragmentară i se potriveşte autorului, modului său sprinţar şi şăgalnic de a trece de la o temă la alta, de la evocare la visare, prilejuind glose sau confesiuni, tulburătoare sau memorabile.
Aş alege doar cîteva pepite. Astfel, sentimentul amoros e pus în legătură cu fenomentul cristalizării/decristalizării imaginat de Stendhal, de care Genette mărturiseşte că se simte mai aproape decît de Freud, cu o nouă hartă a tandrului, cu relaţia de afecţiune, în fragmente care ne dezvăluie un Genette de o deosebită delicateţe: „Să accepţi, între altele, defazajele temporale presupune o anumită răbdare, pe care o exersez cum pot mai bine şi al cărei alt nume, mai pozitiv angajat în relaţia (bună) cu celălalt, este încredere. Cuvîntul poate să pară slab, dar starea pe care o desemnează, atît de greu de atins şi încă şi mai greu de păstrat, este pentru mine partea cea mai bună a relaţiei afective” (44).
Aceeaşi delicateţe şi fineţe de analiză le regăsim în definirea „feminitudinii”, pe care Genette o distinge clar de „feminitate” şi care ne permite să descoperim un feminist sau, mai bine zis, un „filogin” în persoana autorului: „feminitudine ş...ţ acest cuvînt desemnează pentru mine altceva decît banalul feminitate, concept un pic machist şi vag libidinos ş...ţ, vrînd să evoce o anumită manieră de a fi femeie, faţă de bărbat. Mai aproape de ceea ce latina avea să numească mundus muliebris, cuvîntul meu, feminitudine vizează un univers şi un mod de a fi mai autonom, mai puţin definit prin atenţia masculină ş...ţ. (174)
În privinţa autorilor preferaţi, deşi mărturiseşte o slăbiciune permanentă pentru Borges, Genette ne face cunoscut careul său de aşi, panteonul său personal, şi, ezitînd asupra ordinii, Stendhal, Montaigne, Proust, Chateaubriand sau Montaigne, Chateuabriand, Stendhal, Proust, îi socoteşte ca pe un „careu magic care se adună cu sumă constantă, pe orizontală, pe verticală şi chiar pe diagonală.” (158-159).
Ambiguitatea titlului ales, Epilogue (Epilog), îi permite autorului în aceste pagini, pe care el le numeşte cînd „finale”, cînd „crepusculare”, un joc permanent cu „timpul care mai rămîne”, cu acel „irreparabile” al lui Virgiliu, cu „prolepsa care e mai scurtă decît analepsa”, cu „ultimitatea aceea” şi, intrînd într-un registru mai grav, o reflecţie despre „extincţia finală”, „clipa fatală”, „neantul final”, despre „pielea de sagri care se micşorează în toate sensurile”.
Cu toate acestea, o notă de poznaş răbzabte şi aici, ca în această deghizare naratologică, pe care Genette o dă „prognosticului cunoscut”, antren`ndu- l şi implicîndu-l în ea şi pe cititor: „Am ajuns la concluzia că timpul este mai scurt în prolepsă decît în analepsă, altfel spus, că el nu practică simetria, dar asta eu o ştiam deja şi voi de asemenea.” (p. 35)
Privirea melancolică asupra timpului, care i-a inspirat sute de pagini şi memorabile categorii poetice în Figuri, e însoţită de umor şi chiar de o anumită tandreţe: «timpul este pentru mine mai degrabă un tovarăş pe care îl suport fără să vreau să scap de el, fără speranţa de a-l domina şi cu care drept compensaţie mi se înt`mplă să mă joc, atunci cînd, mai adesea, nu se joacă el cu mine.” (p. 18)
Dacă la aceasta adaugăm ideea puţin paradoxală de „memorie optimistă” şi de „optimism asupra trecutului”, cu care Genette deconstruieşte unele clişee, precum şi evocarea unei noi „clipe fericite” chiar în ultima pagină a cărţii, putem spune că ludicitatea lui Genette e o minunată contrapondere la ultimitatea care se întrezăreşte.
Întregul volum ne arată, de altfel, acest echilibru funambulesc între melancolie şi ironie, între grav şi ludic, între elegie şi sarcasm, dar, mai ales, apetitul de reflecţie, de scris şi de joc al lui Genette (Gérard, Fréderic, Tristam) care contrazice atît de revigorant titlul de Epilog. Sperăm şi dorim să ii urmeze vreun Appendix, vreo Addenda sau vreun Post-Scriptum, dar, cum bine spune autorul în ultima frază a cărţii, cu o poantă ce deturnează un dicton cunoscut, „nu mai e timp să anticipăm imprevizibilul, fiindcă, după cum ştim, viitorul nu aparţine nimănui.” (204).

____________
1 Entretien avec Antoine Perraud, „Epilogue”, ou la suite à vivre de Gérard Genette, https://player.fm/series/tire-talangue/ epilogue-ou-la-suite-vivre-degrard- genette, consultat pe 12 mai 2014.
2 „Simt o formă de ludicitate în teorie [...]”, Muguraş Constantinescu, Convorbiri cu G. Genette, dec. 1998, România literară.
3 Marie Baudry, „Le Désordre du discours” http://www.fabula.org/revue/document7870.php, consultat pe 20 mai 2014.