Poezia lui Gérard Bayo (n. 1936) s-a îmbogățit de curând cu un nou volum, Jours d’Exideuil (Zile la Exidoliu), de la L’Herbe qui tremble, 2017. Numele micii localități din sudul Franței, trecut în titlu, pare a spune ceva și despre Marea Ieșire și doliul ei, sugerate cu o calmă seninătate, înscriind starea de spirit melancolic-contemplativă în peisaj. Cam așa a făcut poetul Gérard Bayo și până acum, cu o notabilă economie de mijloace, ținând de un impresionism rafinat, în cele vreo douăzeci de cărți publicate din 1971 încoace, când debutul său cu Les Pommiers de Gardelegen (Merii din Gardelegen) a fost prefațat cu
elogii de Pierre Emmanuel. A fost distins cu mai multe premii, printre care Artaud și Mallarmé, ultimul în 2016. Două culegeri din poemele sale au apărut și în românește: Poeme, 1991, încununat la Cluj cu Premiul „Lucian Blaga“, și Exode/Exodul (1997).


Despre real

In memoriam
Vântul face să cadă
pe pământ roiul de fulgi. Încă
roata se-nvârte pentru fiecare. Nimic
nu dispare.
Se primește din ce e dat
gratis
și golul sporește.
Ce dai tu, prietene, începe să trăiască.
Cuiele ruginite din tălpile negre,
ghearele lor.
Singură, peste sumbra pădure-a ținutului
uneori zăpada
caută oarbă pământul.


Înainte de noapte

Orizontal zborul
unei păsări foarte târziu.
Ceva vine
de la tine la mine.
Iar mai târziu de la mine la mine,
cu teama
de-a fi iubit fără-a dărui – nesfârșirea
a ceea ce-i aproape.
Umbra adâncă a arborilor
înaintea nopții e-n pace.


La lumina zilei

în penumbră. Viața
fără dată,
arta fără dată și afară
cine știe? Tihna de a trăi.
În mijlocul luminii.
Dincolo de marginea pădurii,
vântul pentru toți.
În mijlocul luminii – o oră poate
ar fost de-ajuns. Iar noi, ca să dăruim,
nici măcar
o eternitate.


Într-o livadă

Binevoitori sunt morții
și vor
să dăinuie două lumi.
Liniștite vorbele lor când
vor să-și ia rămas bun.
Și întârzie.
Ar vrea să ne vadă plecând
ca soarele printre ramuri.


Sub cerul gol

Trăiește deja după noi
și liber,
vântul care nimic nu știe.
Pe creanga aproape moartă, fructul
pe care nu-l vede
și nici n-o să-l vadă.


Orele năvălesc dintr-o dată

Uimitor e că timpul ne sfâșie
și că ne e numărat.
Și că este.
Dăruit fără reținere,
ca un izvor fără nume,
ca să primească de la noi
amprenta unei clipe.


Spre tine

Cum
ascultă lumina... Ar vrea
să înțeleagă.
Ar vrea
să vorbească.
Cum ascultă clipa. Ar vrea să fie
rostită.


Câmp liniștit

Furtuna –
aniversarea din 9 mai1 e a ta, te scutură
de toate:
până la crengile cele mai înalte, sfâșie
norii
și-i bucură pe copii, dar nu atinge
capacul sicriului tău
de lângă zidul bisericii.
Tu-ți pui mâna streașină la ochi
și începi să vorbești.
Nu departe
câmpurile tale de-acasă, marginea
de păduri.

_____
1 Ziua de naștere a poetului Lucian Blaga, la Lancrăm, în Transilvania (nota lui G. Bayo).