Ultimele apariţii ale lui Clint Eastwood în calitate de regizor cu filme ca Mystic River (Misterele fluviului, 2003), Million Dollar Baby (O fată de milioane, 2004), Letters from Iwo Jima (Scrisori din Iwo Jima, 2006), The Flags of our Fathers (Steaguri pline de glorie, 2006), Changeling (Schimbul, 2008) indică încercarea acestuia de a se plasa pe un alt nivel unde marile mituri fondatoare americane aduse uneori la rigoarea tezei se întâlnesc cu filmul de artă, un compromis dificil şi riscant. Am urmărit acest efort al regizorului de a utiliza cărămizile unei cinematografii mai vechi pentru a înălţa clădiri noi cu rateuri şi izbânzi printre care aş include Mystic River, aşa cum printre eşecurile evidente aş situa Changeling. În acest nou film, tezele regizorului sunt evidente, am putea spune mult prea evidente pentru ca acest accent să nu devină chiar o temă de reflecţie asupra propriilor instrumente, metode şi teme, asupra sa ca actor cu o carieră îndelungată; un film care devine astfel manierist. Clint Eastwood este preocupat nu numai de ciocnirea dintre generaţii, ci şi de cea dintre culturi (clash of civilizations) pe care Huntington îşi întemeia o întreagă teorie asupra istoriei. Melting pot-ul american este menit să absoarbă fără asperităţi orice religie sau etnie, conferindu-i dreptul la o voce distinctă afirmată sub tutela democraţiei americane, subiectul fiind constitutiv unei tradiţii pe care cultura americană o afirmă constant. Ca actor Clint Eastwood reuşeşte un personaj remarcabil în care sunt chemate la apel spectrele cinematografiei sale anterioare în special eroul de western spaghetti al lui Sergio Leone urcând până la pistolarul din Unforgiven (Necruţătorul, 1992). Noul film al lui Eastwood seamănă cu o recapitulare în care sunt aşezate în faţa spectatorului filmografiei sale toate efectele de iluzionism pentru un ultim truc, pentru că bătrânul Eastwood amintind parcă de seria de Oldies din romanele lui Karl May ( Old Surehand, Old Shatterhand, Old Wable etc) n-a obosit după toate războaiele purtate şi este încă verde. Walt Kowalski (Clint Eastwood) este un veteran al războiului din Coreea, pensionar, afectat de o boală terminală, fără însă a fi un om terminat, fost muncitor la uzinele Ford, posesor al unui ford Grand Torino din 1972 construit cu mâna sa, expresia devotamentului pentru tradiţie. Tocmai această piesă care are valoare de simbol pentru ceea ce a însemnat bunăstare, The New Deal în cultura americană de după război, este pe punctul de a-i fi furată de către copilul din vecini, care, circumstanţă agravantă, mai este şi chinez. Bătrânul Kowalski trăieşte retras într-o suburbie, veniturile nu-i permit mai mult, o suburbie care a fost aglomerată de imigranţi chinezi şi invadată de bandele de tineri răufăcători de toate culorile. Furtul reprezintă pentru adolescentul Thao Vang Lor (Bee Vang) ritul de iniţiere pentru a fi primit într-una din aceste bande de tineri furioşi şi bine înarmaţi. Vocaţia tânărului îl îndreaptă către o profesie onestă, încurajat şi de sora sa, Sue Lor (Ahney Her) însă cartierul nu oferă prea multe şanse celor ca el. Ori şansa devine paradoxal acest Kowalski la al cărui comportament de un sacrasm teribil se asociază o expresie de decisă repulsie şi sictir intratabil care îi îndepărtează pe toţi, inclusiv pe fii săi cu familiile lor cu tot. În mod clar, Walt nu este dispus să facă frumos, să păstreze aparenţele, iar printre victime se numără inclusiv părintele Janovitch (Chirstopher Carley), în vârstă de numai 27 de ani, care i-a promis soţiei lui Walt că va obţine de la soţul ei o confesiune. Dezideratul pare imposibil de atins, dat fiind faptul că acest gringo viejo vede în părinte nu izbăvirea păcatelor ci un fătălău pacifist, virgin şi non-alcoolic, a se citi prin antifrază definiţia bărbăţiei. Walt întruchipează un tip de american Old School, care a făcut războiul întorcân­du-se de acolo cu amintiri neplăcute. Remuşcările nu apar însă la singura confesiune pe care şi-o permite ex-soldatul, unde acesta defilează cu păcatele minore ale unui caracter de cremene de îţi vine să scaperi cu ea pentru a-ţi aprinde o havană. Acest american cu un simţ năpraznic al proprietăţii nu cunoaşte toleranţa, dar nici frivolitatea, trăieşte cu un deget pe trăgaci şi cu o mână pe cutia de bere, este ordonat, disciplinat, cu biblia muncii la capul patului, îi detestă pe toţi străinii care populează America şi are un dispreţ imens pentru noua generaţie. Cam în tot ce face, se străduieşte să-şi arate masivul sictir, singurul companion este o o căţea purtând numele duios de Daisy, fapt care trebuie să-ţi dea de gândit asupra rezervelor de tandreţe ascunse ale lui Walt al cărui comportament şi-ar găsi complementul canin într-un rottweiler sau bullterrier. Intervenţia sa mai mult accidentală, dintr-un spirit cavaleresc, în favoarea lui Thao şi a vecinilor chinezi atacaţi de membrii bandei, îi aduce recunoştinţa nedorită a rubedeniilor numeroase, iar un alt gest la fel de cavaleresc în favoarea lui Sue îi aduce pe cap un val copleşitor de admiraţie şi amabilitate în faţa cărora se revoltă fără prea mult succes. Bătrânul buldog îşi marchează teritoriul şi altfel decât cu jeturi fierbinţi de urină pe arbuşti. Mârâie, se schimonoseşte, se învârte cu puşca la marginea peluzei cu un aer marţial, scuipă scârbit-demonstrativ de câte ori are ocazia, beşteleşte acru orice încercare de apropiere, ce mai, se dă la om, mai ales în ipostaza sa de alogen: chinez, negru etc.. De fapt, Sue este cea care-l cucereşte acceptându-i cu ironie şi căldură maliţiozitatea în spatele căreia descoperim încetul cu încetul un caracter, o sensibilitate care se vrea camuflată cât mai bine. Într-un anume fel, Clint Eastwood reînvie aici personajul din The Unforgiven, un caracter neînduplecat, cu o slăbiciune aparentă, croit însă după un alt calapod, cel al pionerilor, călăreţi cavaleri ai Vestului sălbatic. Apelul la tradiţia americană şi la propria sa filmografie este fundamental în filmul lui Eastwood, modelul exemplar se află undeva în trecut, el se cere nu reînviat, ci reactualizat, re­pre­zintă o sursă de energie şi nu un rezervor de conformism stupid. Sue realizează o punte nu doar între generaţii, ci şi între culturi, fata a asimilat limbajul peiorativ care-i de­sem­nează pe chinezi, însă fără iritare, ci cu o ironie care îl vindecă de prejudecăţi încetul cu încetul şi pe Walt invitat la o cină în numeroasa familie chinezească. Tot ca răspuns dat unei tra­diţii, pentru ispăşirea ruşinii pe care a adus-o familiei prin tentativa de furt, Thao este în­credinţat pentru un nu­măr de zile pentru a munci în gospodăria lui Walt. Din nou, Sue, este cea care insistă ca Walt să accepte acest tribut, iar relaţia dintre Thao şi Walt devine una din ce în ce mai apropiată pe măsură ce bătrânul descoperă şi modelează caracterul acestui adolescent debusolat. Educaţia lui Thao se extinde de la utilizarea abilităţilor sale tehnice, la lecţia de viaţă, ce înseamnă să fii bărbat în relaţiile cu ceilalţi bărbaţi adulţi şi cu femeile. Excelentă în film este prima lecţie pe care i-o serveşte Walt tânărului Thao în vedere angajării sale în construcţii, examenul de conversaţie virilă fiind susţinut în faţa lui şi a frizerului. Relaţia dintre Walt şi frizerul de origine italiană, probabil combatant ca şi el în Coreea este realmente savuroasă, cei doi îşi adresează insulte răsunătoare, într-un joc acceptat tacit de ambele părţi, precum o făcea Bogdan-Piteşti cu Popa Iapă. Thao este neiniţiat în arta conversaţiei care presupune atitudine şi stăpânire de sine, precum şi rulajul unor teme specifice. Avem aici una dintre cele mai bune scene din film în care se poate citi şi o mise en abîme a întregii filmografii eastwoodiene, amestecul dintre seriozitatea tezei cu impact social şi kitsch-ul machist, amestec în care se află germenii parodiei. În aceeaşi termeni de virilitate belicoasă este întâmpinat şi părintele Janovich, pentru ca perseverenţa tânărului preot să-i câştige în cele din urmă respectul lui Walt, nu înainte ca acesta să fi consumat o bere care-i ridică acţiunile părintelui la bursa credibilităţii. Cearta bătrânului arţăgos cu reprezentantul modest al Domnului pe pământ, aminteşte de confruntarea similară din Million Dollar Baby (O fată de milioane, 2004) rezolvată ca şi acolo împăciuitorist. Reglările de conturi în cartier, cât şi intervenţia destul de brutală a lui Walt în încercarea de a-l proteja pe Thao de şicanele bandei conduc la o revanşă brutală a acestora care reclamă o acţiune în forţă. Este ceea ce membrii bandei aşteaptă de la Walt, şi nu numai ei, ci şi Thao, un răspuns radical al fostului soldat pe un front real, iar Walt se pregăteşte pentru o replică. Însă această replică este cea la care nimeni nu se aşteaptă, constituind şi ultima lecţie pe care the Old School o oferă tinerei generaţii belicoase, implicit lui Thao. Spre deosebire de Inspectorul Harry (Dirty Harry, 1971), care făcea legea din ferma apăsare a degetului pe trăgaci, Walt se prezintă în faţa bandei înarmat cu o brichetă, gestul pe care-l face de a-şi aprinde o ţigară declanşează artileria grea a tinerilor cu nervii întinşi la maxim. Uciderea lui Walt este actul lor de condamnare la puşcărie şi în acelaşi timp răspunsul pe care cu înţelepciune tradiţia ştie să-l dea uneori pentru a pune capăt disensiunilor. Clint Eastwood îşi manifestă în acest film ataşamentul său faţă de valori care, asemeni fordului Grand Torino scos la lumină şi lăsat prin testament lui Thao, au ridicat societatea americană. Avertismentul deşi pacifist, este unul tranşant, al cuiva căruia îi place să citească cu puşca pe genunchi, câinele la picioare şi câteva cutii de bere în preajmă, în timp ce flegma sa amară constituie libaţia în cinstea celor care au făcut legea cu pistolul. În acest ultim film, Eastwood şarjează cu toate efectele care l-au consacrat configurând portretul unui dur incasabil care ascunde însă o inimă de aur, inima Americii în pieptul unui colonist îndepărtat dintr-o fotografie îngălbenită.