Crimson Peak
(2015)
Regia: Guillermo del Toro; Scenariul:
Matthew Robbins; Cu: Tom
Hiddlestone, Mia Wasikowska,
Jessica Chastain, Charlie Hunnman;
Genul filmului: Dramă, Fantastic,
Horror, Romantic; Durata: 119
minute; Premiera în România:
16.10.2015; Produs de: Legendary
Pictures; Distribuit în România
de: Ro Image 2000.
La prima vedere, avem
în Crimson Peak un film
îmbibat de gotic victorian
în toate sertarele lui, în
al doilea rând o romance
macabră cu reverberaţii
din proza lui Allan Edgar
Poe, afinităţile cu Prăbuşirea
casei Usher sunt numeroase,
în al treilea rând o poveste cu
stafii, atât de multe încât
concurează registrul stării
civile, iar în al patrulea rând
avem un loc.
Ca şi Sleepy Hollow, numele micului
orăşel care dă numele filmului lui
Tim Burton din 1999 sau Arkhamul
din shortstory-urile lui Howard
Phillips Lovecraft, locul are propria
sa magie, are propria sa atmosferă,
cu o densitate a lui, cu un fel de vechi
care pluteşte în toate, şi mai ales
cu o vrajă care insinuează în fiecare
dintre celulele firii. Aceste locuri sunt
patrii ale amintirii, nu amintiri
particulare, ci ale unui anumit
timp care conservă ceva din aerul
aristocratic al vechii Anglii. Spectrele
convocate de locul numit Crimson
Peak sunt cele ale unei Anglii victoriene,
îngheţate în rigide convenţii, dar
în acelaşi timp depozitară a unor
secrete teribile. Faţă de vechea Anglie,
aristocratică, rafinată, cultivată, noua
Anglie, adică America, îşi precizează
diferenţa din start ca fiind pragmatică,
muncitoare, populară. Frumosul Sir
Thomas Sharpe, un Beau Brumell în
variantă americană este reprezentatul
unei lumi defuncte, Carter Cushing
reprezintă lumea nouă construită
prin strădanie, prin efort serios. Când
primul vine să propună proiectul unei
maşini de extracţie a argilei solicitând
o finanţare din partea oamenilor
de afaceri ai oraşului, cel de-al doilea
îşi manifestă îndoiala apelând la un
test al mâinilor. Americanul, un self
made man, are mâinile aspre, aristocratul
de veche spiţă are mâinile delicate,
catifelate. Cele două lumi nu sunt
miscibile şi probabil că sub nicio
formă ele nu s-ar intersecta dacă
Edith Cushing, fiica acestui pionier
american, nu s-ar îndrăgosti de străinul
frumos care în mod abil îi apreciază
literatura cu fantome, o literatură
gotică. Cele două lumi se întâlnesc
în singurul fel posibil pentru ele, prin
literatură, în literatură, pentru că
talentata Edith devine sub ochii noştri
autoarea romanului pe care-l scrie
cu propria ei trăire, cu propriile
întâmplări. Intrăm în film pe poarta
pe care literatura o deschide, cu precizarea
clară a convenţiilor romanului
gotic, cu atmosfera de densitate
specifică, cu întregul imaginar pe
care-l vechiculează. Thomas Sharpe
are o soră, Lady Lucille Sharpe,
care-l însoţeşte ca o umbră magnetică
şi care se precizează prin contrast
– de la culoarea părului, la rochiile
purtate şi conduite – cu luminoasa
şi virginala Edith. De o parte stă
această văduvă neagră, sumbră şi
neliniştitoare, de cealată parte donna
angelicata strălucind de dragoste
şi bucurie. Moartea tatălui ei, un
asasinat face posibil un mariaj rapid
şi intrarea lui Edith pe tărâmul poveştii
propriu-zise în casa-castel a familiei
Sharpe, o bleak house pencilensiană
în care stau ascunse în unghere
îndepărtate teribile Miss Havisham.
Scenaristul Matthew Robbins a construit
o poveste după toate convenţiile
genului, stabilite de la prima replică
a filmului „Fantomele sunt adevărate”.
Restul ingredientelor vin pe parcurs,
secretele casei se dezvăluie unul câte
unul, terifiante, monstruoase, adânc
săpate în memoria unor generaţii,
zugrăvite în chipurile din tablouri,
ramificate în desişul unor crime
care-şi trimit reflexul lor spectral
în acest microclimat fantast şi opresiv.
Spectatorul poate sta liniştit, nu
lipseşte nimic din inventarul de efecte,
iar regizorul nu cred că şi-a dorit
să surprindă în vreun fel prin ceva
nou. Celelalte efecte, efectele speciale,
fantomele digitale, văluririle şi zaimfurile
întunecate, inconsistenţele care
încearcă să se materializeze etc. vin
din lumea unei noi tehnologii care
îmbracă cu un baroc pixelizat vechea
haină de umbre victoriene. Am mari
îndoieli în privinţa fantomelor obţinute
de noua tehnologie care creează o
stilistică particulară a noir-ului,
dar care răpeşte ceva din puterea
nevăzutelor şi nearătatelor, ceva din
jocul psihologic de perdeluiri, aluzii,
pânde, vag, nelinişti pe care îl evocă
magic The Turn of the Screw (2009)
al lui Tim Fywell după nuvela omonimă
a lui Henry James. Guillermo del
Toro excelează în a crea cât mai
detaliat acest tablou care ne aminteşte
de fapt că Crimson Peak este un loc,
misterul fiind esenţa sa, aşa cum
argila pe care stă înroşeşte zăpada
conferindu-i aspectul terifiant al unei
lande însângerate. Cu alte cuvinte,
întreaga miză a filmului se află în
acest baroc al imaginii pe care ne-o
propune regizorul, întreaga putere
a unei iradieri malefice stă în decoruri,
personajele sunt îmbrăcate ca de o
armură în tot ce le înconjoară de la
mobilă la secrete, culorile sunt grase,
cu luciri minerale, de ofidian, strălucirile
au ceva din aura prerafaeliţilor, un
fel de fragiliate care confruntă
vâscozitatea cotloanelor, a subsolurilor,
a camerelor interzise. Manierism este
cuvântul care i se potriveşte cel
mai bine lui Guillermo del Toro.
Fratele şi sora, aceşti Usheri legaţi
prin destin, depozitari ai unei eredităţi
încărcate sunt la rândul lor expresii
ale unui imaginar al vechii Anglii pe
care un Allan Edgar Poe sau un H.P.
Lovecraft i-au insuflat o nouă viaţă.
Dincolo de clişeele pe care le pune
în circulaţie prin scenariu şi imagine,
perfect stilizate şi manierate, există
aici mizanscena acestei confruntări
emblematice care porneşte de la
afirmaţia iniţială: Fantomele sunt
adevărate. Însă nu fantomele care
populează vertiginos lumea acestui
story gotic, ci prezenţa spectrală a
unei sensibilităţi gotice pe care
literatura o reanimă. Faţă cu America
unui realism al palmelor bătătorite
de muncă, avem prin contrast întregul
spectacol de iluzii şi perversiuni al
unei culturi a imaginaţiei fastuoase.
Prima formă de cultură o respinge
pe cea de-a doua şi o condamnă la
literatură, o literatură cu fantome,
fantomatică, simplu divertisment
pentru cei care construiesc oraşe,
fabrici şi uzine. Maşina de extras
argilă a ultimului vlăstar al casei
Sharpe nu va funcţiona niciodată,
chiar dacă inventatorul ei o hrăneşte
cu sânge.
