Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Gîlceava bufnitei cu lumea de Gabriela Tepes




Poezia lui Ioan Flora se oferă cititorului în cheie simbolică. Dincolo de mijloacele "prozastice" (narativ, descriptiv, dialogic) care îi structurează discursul, ceea ce se retine încă de la prima lectură sînt două "figuri" dominante, metafore ludice sau grave, după caz: bufnita si cîrtita. Ele polarizează, de altfel, întreaga încărcătură afectivă a poeziei.
Interesantă, în cazul primului simbol, e constructia lui printr-un amestec de decupaje descriptive, adevărate planse de morfologie a obiectului si a mediului său ("Bufnita avea urechi ascutite si ochi rosii si pleoape/si vise rosii./ Dacă stătea asa, împietrită, răspîndea în jurul ei/ o noapte de aluat moale si lipicios/ si clăbuci de lumină./ Dacă zbura,/ nu atingea aerul si nu rumega razele rosii de lună" - Colină miscătoare), de trimiteri mitologice si întîlniri intertextuale diseminate de-a lungul întregului text ("Nu-i decît bufnita cu cîte-un ochi de zeu egiptean/ în vîrful fiecărei gheare,/ cu inimă în loc de inimă,/ cu gura croită pe măsura hăulitului nuptial;/ bufnita/ crestată-n nisip în Elada si Byblos/ cioplită în lemn, în piatră si mai ales în neant" - Inimă în loc de inimă) si de abstractizări jucăuse ale simbolului: "De dormit, bufnita nu doarme niciodată./ E o aparentă/ e un eres si somnul ei de peste zi, si starea ei pe loc,/ si întelepciunea si, mai ales, viata ei fără de moarte" - Din evocările ornitologului amator (2).
Lucrurile stau putin diferit în cazul celui de-al doilea simbol, al cîrtitei. Nu numai spatiul textual de construire a lui e mai mic (patru poeme alcătuiesc grupajul Eseu despre cîrtită, fată de saisprezece din O bufnită tînără pe patul mortii, titlu-parodie a celebrei poezii a lui Bolintineanu), dar modul de a face referire la el e cel de alunecare a descriptivului în discurs subiectiv si afectiv: "Ea-i crudă, feroce, cumplită si mai ales vorace./ Ea-nghite cu nemiluita la greieri si cărăbusi si gîndaci,/ ea vînează cu usurintă si măiestrie scolopendre/ si omizi si larve si rîme/ ba chiar si soareci si sopîrle si năpîrci,/ ba chiar si broaste si serpi/ si nu tolerează picior de vietate prin preajmă-i./ Ea-i Talpa europaea sau talpa pămîntului/ sau talpa iadului", sau de adoptare pur si simplu a unui ton abstract-mitologizant (Povara cercului). Legătura cu visul (care are în subtext prăbusirea, coborîrea lentă, interioritatea) e mai clară în cazul simbolului cîrtitei. De altfel, aceste motive fac parte dintr-o retea mai largă a simbolurilor coborîrii prezentă si în celelalte grupaje ale volumului. Si mă refer, în primul rînd, la cel al "oglinzii de marmură" si al "oului violet", puternic încărcate si ca reprezentare coloristică.
E de notat că ceea ce uneste cele două simboluri predilecte ale lui Ioan Flora este subtextuala si obsesiva imagine a mortii - divulgată, nu întîmplător, abia în finalul volumului, în Sfîrsitul mortii (în varianta ei "neutralizată".) Din acest punct de vedere, titlul volumului e doar aparent modelat pe suportul intertextual al poeziei lui Bolintineanu. Cunoasterea - implicit, memoria - unui cotidian observat parcă de după un paravan de sticlă poate fi o initiere - la modul vizual, bineînteles - în moarte. Asumarea simbolică a acestui cotidian (citeste: a acestei morti) e, în fond, tot o formă de cunoastere.


Ioan Flora - O bufnită tînără pe patul mortii, Cartea Românească, 1998, 93 p., f. pret