Unul dintre cei mai incisivi literaţi italieni
din secolul 20, Giuseppe Petronio (Marano,
Napoli, 1909 – Roma, 2003) şi-a început
cariera didactică predînd limba maternă
şi latina în diferite licee. A continuat-o
din 1936 ca lector de italiană la Graz, apoi
ca Profesor la Universitatea din Iaşi (1938
– 1943), unde a înfiinţat revista «Italica»
(1941 – 1942). De la Universitatea din
Cagliari, unde a predat din 1956, a trecut
în 1963 la cea din Trieste, unde a creat şi
animat cunoscuta „Şcoală triestină”. Timp
de decenii a condus revista «Problemi»,
creată de el în 1967 pentru editorul
Palumbo, iar din 1984 a fost preşedintele
„Institutului Gramsci” din Friuli. Autor
de importante volume, studii şi articole,
în majoritate de istorie şi critică literară,
a îngrijit câteva ediţii ale unora din clasicii
italieni. Noi îi datorăm publicarea traducerii
Scrisorii pierdute, Caragiale, Una lettera
smarrita, a cura di Giuseppe Petronio,
Universale economica, Milano, 1952 şi
a dicţionarului bilingv, Piccolo Vocabolario
romeno-italiano e italiano-romeno dell’uso
moderno, semnat alături de A. Balaci şi
de N. Façon, Ed. Giuseppe Malipiero,
Bologna, 1963.
Chiar dacă nu a publicat, cum
şi-ar fi dorit,„romanul criticii”
cu titlul Le maschere e il volto/
Măştile şi chipul, Giuseppe
Petronio ne-a lăsat suficiente
pagini despre domeniu în studii,
comunicări la simpozioane
internaţionale (unele organizate de
el), şi nu doar în volume precum Teorie
e realtà del romanzo / Romanul, teorii
şi realitate, 1977, Letteratura di massa.
Letteratura di consumo/ Literatură
de masă. Literatură de consum, 1979,
Teorie e realtà della storiografia
letteraria/Istoriografia literară, teorii
şi realitate, 1981, Teorie e realtà
del romanzo/ Romanul, teorii şi realitate,
1983; Il punto su: il romanzo poliziesco/
Trăgînd linia: romanul poliţist, 1985,
Il piacere della lettura/ Plăcerea de a
citi, 1996, Sulle tracce del giallo/ Pe
urmele romanului poliţist, 2000,
precedate de cele trei volume ale utilei
Antologia della critica letteraria, 1967.
Li se alătură şi tomul cu profil didactic
L’attività letteraria in Italia/ Activitatea
literară în Italia,1964, reelaborat şi
tipărit în mai multe ediţii. Titlul lui,
alternativ la cel de istorie literară,
atestă poziţia pe care se situa, pe cînd
puţini ar fi acceptat-o, anume, de a
extinde conceptul tradiţional de
literatură pentru a cuprinde toată
gama de poetici, manifeste şi beletristică,
indiferent de autor, de gradul lui de
cultură, de raportarea la făgaşul
tradiţional, de publicul vizat. Dacă de
o bună bucată de vreme cercetători
şi universitari oferă pînă la saturaţie
studii sofisticate despre specii precum
proza poliţistă, foiletoanele, benzile
desenate, îndelung snobate de cultura
oficială, Profesorul Petronio le-a pledat
cauza, argumentat, acum cîteva decenii.
Nu a făcut-o înainte de a trece în
revistă parcursul istoriilor literare
şi de a observa că, indiferent de
perspectivă (pozitivistă, idealistă etc.),
toate s-au dovedit incoerente abătînduse
de la propriul criteriu de selecţionare
a operelor şi scriitorilor. Cauza rezidă
în dificultatea de a armoniza obiectivitatea
judecăţii istorice cu subiectivitatea
arbitrului literar. Atenţia aparte
acordată de G. Petronio tabloului
social (aceeaşi dovedită, după el, de
Dante, Pietro Bembo, Giovanni Berchet,
B. Croce, G. Gentile ş.a.) l-a condus
la observaţia că întotdeauna clasa
hegemonă – şi cultural – determină
scara axiologică. Aşa s-ar explica
supraevaluările (a culturii retorice în
umanism, de exemplu) şi marginalizările:
a multor poeme ale versificatorilor
populari din secolele 14 şi 15, a
romanului istoric la începuturile lui
etc. Numai lustrul timpului, ce
„înnobilează”, ar fi făcut posibilă
recuperarea unor opere trecute îndelung
cu vederea. Se înţelege atunci de
ce pe gustul combativului teoretician
au fost, indiferent de epocă, specialiştii
deschişi, „angajaţi” (ca iluminiştii
antiretorici şi antiarcadieni), care, pe
axa sincronică, au depistat atitudinea
artistului faţă de societatea vremii
(de acceptare, de refuz ori de revoltă),
iar pe cea diacronică au luat act de
receptarea operei lui.
Întinderea şi profunzimea
cunoştinţelor stăpînite de fostul
universitar la Iaşi i-au permis să
prezinte cu extremă claritate (lungile
paranteze au fost întotdeauna închise)
geneza şi consecinţele feluritelor
demersuri critice. Astăzi distanţa
temporală ne permite tuturor să
decelăm lucrurile şi să cuantificăm
corect aportul fiecăruia; el a făcut-o
în plină desfăşurare a unor pasionante
discuţii şi polemici, încercînd să nu-i
scape esenţialul din noile poziţii,
păstrîndu-şi însă judecata critică.
S-a bazat, cum a repetat în diferite
ocazii, pe plasarea fiecărui element
în contextul istoric şi al culturilor
naţionale, consecvent lecţiei romanticului
F. De Sanctis, îmbogăţită cu sugestiile
lui Antonio Gramsci, al cărui activ
propagator a fost. Nu doar martor,
ci participant sonor la efervescentele
dispute, el a fost între cei ce au
contribuit la emanciparea de estetica
impusă în prima jumătate a secolului
trecut de Croce, aplicată mai mult
sau mai puţin neabătut de numeroşii
lui urmaşi. A cîntărit argumentele
numeroaselor modalităţi de analiză
textuală apărute concurenţial, fiecare
considerîndu-se singura realmente
„ştiinţifică”, după ce ocidentalii îi
descoperiseră – cu mare întîrziere,
trebuie amintit – pe formaliştii ruşi
şi pe cei din Şcoala din Praga. După
Petronio, cultura italiană, care a stat
după Al Doilea Război Mondial sub
semnul antifascismului şi al dorinţei
îndreptăţite de a îndepărta crusta
provincială, se închistase „în formule
şi dogme”, „pretins revoluţionare”,
preciza el, ce mascau adesea
„neangajarea” sau, cum remarcase
Montale în volumul de el citat, Nel
nostro tempo/Actualmente, 1972,
banalizase temele marii literaturi
decadente autohtone şi europene:
alienarea, incomunicabilitatea,
oprimarea socială. Profesorul nu-i
prefera pe „agitaţii şi confuzii predicatori
ai iraţionalalului şi inconştientului”,
dar nici pe nostalgicii crepusculari
şi nici pe opozanţii lor, avangardiştii.
Aceste opinii – de istoric literar bine
documentat –, din care transpare
poziţia lui teoretică, nu exclud însă
aprecierea reuşitelor artistice ale
literaturii din secolul 20. Din perspectiva
criticii, el atrăgea însă atenţia asupra
deosebirii dintre intenţia unui autor
şi uzul social al operei lui, ştiut
fiind că ideologia unui scriitor, oricare
ar fi el, nu poate fi falsificată.
În deceniul opt trecut, G. Petronio
ajungea la concluzia, inspirată de
Walter Benjamin (Das Kunstwerk im
Zeitalter seiner technischen
Reproduzierbarkeit), că societatea de
masă conduce la cu totul alte standarde
de gust şi evaluative. Aplicînd
legea hegeliană după care cantitatea
poate deveni calitate, a concluzionat
că extensia publicului modifică
perceperea, inclusiv interesul pentru
valorile formale. Afirmaţia venea după
mai bine de două decenii în care, în
Occident, prima interesul pentru
specificitatea literaturii. La rîndul lui,
acest fapt fusese reacţia la lungul
răstimp în care se zăbovise asupra
contextului (biografic, editorial
etc.) ori asupra tramei, migraţiei
temelor etc. şi rar, în subsidiar, asupra
adevăratului referent. Exigenţei
justificate de a supune atenţiei opera
în sine, pentru a-i revela şi releva
trăsăturile fundamentale, pînă atunci
neglijate, i se răspunsese cu o pluralitate
de metode axate pe una sau alta
din ariile de interes pe care un text
le poate sugera. Dar, cum se întîmplă
de obicei, afirmarea noilor poziţii s-a
făcut cu repudierea bătăioasă a celei
vechi. Erau ani marcaţi de oferte de
noi tipuri de analiză, cînd necunoaşterea
ultimelor retuşuri – semnificative ori
minore – aduse de proaspeţii maeştri
de peste Alpi sau autohtoni era blamată
prompt de confraţii la pîndă după
bibliografia de ultimă oră.
Exact atunci, de dragul dreptei
măsuri, G. Petronio, deşi semnala
carenţele abordărilor strict conţinutiste,
precum cea sociologică (cînd este
practicată nedialectic, adăuga), lărgea
perspectiva întrebîndu-se dacă numai
aspectele formale ale unei scrieri dau
cheia pătrunderii ei.
Apreciind cînd perspicacitatea şi
abilitatea unuia, cînd ineditul observaţiilor
altuia, el a respins absolutizarea
valorii oricărei metode de lucru şi
folosirii ei metageografic şi metaistoric.
Trebuie recunoscut însă, că, deşi
admitea că trebuie luat din fiecare
nouă metodă ceea ce se aplică textului
dat, promotorul Şcolii triestine înclina
balanţa spre context, spre extraliterar.
Dar avea dreptate cînd observa că
noutatea nu este neapărat garanţia
adevărului, lucru confirmat atunci
şi de ritmul rapid al înnoirilor: Chomsky
fusese foarte repede depăşit; în ciuda
inteligenţei şi culturii sale, R. Barthes
denaturase, „din exces de intelectualism”,
teoria lui Saussure; structuraliştii
deveneau semiologi ş.a.m.d. Fuseseră
adoptate, uneori superficial, şi date
drept formula exegetică infailibilă
psihanaliza, structuralismul, neoretorica,
naratologia, sociologia, principiile
Şcolii din Frankfurt, ale lui Bachtin,
Todorov, Genette, Lotman ş.a.
Banalizînd şi falsificînd „intuiţii
geniale”, neofiţii excludeau tot restul,
în numele aceleaşi pretinse obiectivităţi
egale cu a ştiinţelor exacte. Aşa se
procedase, nota Petronio, în studii
„inutil trufaşe”, cu ideile lui Jung,
Bachelard, cu cele despre orizontul
de aşteptare ale lui Jauss, denaturat
prin amplificarea relativismului său,
ajungîndu-se ca istoria literaturii să
fie a cititorului (un cititor abstract,
proiectat în afara timpului), nu a
autorilor; funcţiile depistate de Propp
în basmele ruseşti erau căutate în
proza Elsei Morante; la fel, oriunde,
ceva care să aducă a carnavalesc
rabelaisian ori să permită digresiuni
despre cititorul explicit şi implicit
etc., etc., uitîndu-se nu doar de
tipologia textelor, ci şi că unele
din laturile lor pot fi revelate de
generaţia/generaţiile următoare. Şi
studiul „Il verme nel formaggio”/
„Viermele din caşcaval” bagatelizează
practica aplicării unei grile oricărei
creaţii. De aceea, îi rezulta lui Petronio,
G. B. Squarotti îl citise pe Giuseppe
Berni ghidîndu-se după poetica
obiectuală formulată de Allain Robbe-
Grillet, F. Flora îl tratase pe Petrarca
cu instrumentarul adecvat ermeticilor,
iar alţii mînuiseră doar metrul ideilor
„de o rară inteligenţă” ale lui Walter
Benjamin şi ale Şcolii di Frankfurt
despre desacralizarea şi mercificarea artei, uitînd că el se potrivea unui
interval istoric revolut.
Nu au rămas netaxate nici exagerările
maeştrilor, începînd cu a lui Freud,
care, ca un nou Columb, descoperise
„continentul” inconştientului, dar
îi absolutizase rolul în istoria umanităţii,
pe cînd genovezul nu pretinsese că
America ar fi singurul continent.
Uitînd că incoştientul are drept corelativ
conştientul şi că arta poate fi şi bucurie,
mulţi aplicaseră psihanaliza (limitată
adesea la complexul lui Oedip, la
refulare sau la oniric) tuturor categoriilor
de scrieri; o făcuseră pînă şi specialişti
ce impun respect prin alte intervenţii
ale lor, îşi înţepa Petronio colegii.
Din urbanitate nu le-a dat numele,
ci doar a reprodus sau a rezumat
paginile incriminante. În schimb, cu
reflexele irepresibile ale dascălului
de cursă lungă, i-a numit pe neaveniţii
care obţinuseră, în cel mai bun
caz, efecte hilare.
Nu au fost iertaţi de gramscianul
nostru nici structuraliştii, în mare vogă
în deceniul şase al secolului trecut, pe
urmele studiilor de antropologie ale
lui C. Lévi-Strauss, de epistemologie
ale lui L. Althusser, de psihologie ale
lui J. Piaget (autorul unei excelente
sinteze a respectivei teorii) şi, mai ales,
de critică literară ale lui R. Barthes.
Deselor trimiteri la ei, li se adaugă
„Structutra limbajului poetic”, un studiu
concis, cu titlul preluat voit de la volumul
filosofului Jean Coen publicat de
Flammarion în 1966. Scopul mărturisit
al studiului era ca în momentele în care
„se vorbea atîta de structuralism” să
purceadă de la un material sistematic
de mare autoritare. În comentariul la
lucrare predomină însă deliminările,
nu doar pentru că G. Petronio nu găsea
justificată distincţia dintre limbajul
în versuri şi cel în proză, ci pentru alte
cîteva motive: stabilirea de norme
bazate pe eşantioane nereprezentative,
focalizarea doar a factorilor ce confirmau
ipotezele etc. Obiecţia fundamentală
rămîne, însă, ca de fiecare dată, obnubilarea
factorilor istorici, mai exact, lipsa
referirilor la ideologia subîntinsă
beletristicii şi, în consecinţă, a unei
„judecăţi angajate”. Sunt remarci care
confirmă poziţia asumată nu doar în
cotidian, ci şi ca literat. Critic militant,
Petronio a contribuit masiv la propagarea
ideilor lui Antonio Gramsci, căruia îi
atribuia meritul de a se fi întors la
dialectica contrariilor teoretizată de
Hegel. Nu miră de aceea că în afara
deselor citări şi trimiteri la Caietele din
închisoare („mină bogată în idei”, schiţe
sugestive „în genialul lor fragmentarism”),
la Scrisorile şi articolele gînditorului
sard, el a publicat, alături de studii
ca „Ernst Curtius o la critica del
luogo comune”/ „Ernst Curtius sau
critca locului comun” şi „La critica dei
cattolici o della confusione ideologica”/
„Critica autorilor catolici sau despre
confuzia ideologică”, un altul, intitulat
„Gramsci e la critica letteraria”. Nu,
nu l-a considerat pe nefericitul fondator
al P.C.I. critic literar, dar a găsit că
punctele lui de vedere merită reţinute.
Ca şi alţi cercetători, între care Giovanni
Getto, şi G. Petronio a scris despre
emanciparea tînărului Gramsci de
influenţa exercitată în anii formării lui
de Croce („vocea cea mai importantă
şi periculoasă a vremii”), din care voia,
totuşi, să fie preluată partea vitală, şi
despre delimitarea de celălalt filosof
italian de marcă în antebelic, G. Gentile.
Pentru ascuţimea lor, el recomanda
parcurgerea pînă şi a cronicilor teatrale,
deşi de spirit crocian, publicate de
Gramsci între 1916 şi 1920. Dar
fundamentale rămîn, continua pledoaria,
paginile bine orînduite ale acestuia
despre arta naţională, unde forma este
proclamată marca, semnul ei distinctiv,
nu conţinutul etic sau politic.
Modele obligatorii acum cîteva
decenii, comentarii celebre (ale unor
versuri de Baudelaire făcute de
Jakobson, de D. S. Avalle la montaliana
„A Liuba che parte” etc.) l-au nemulţumit
exact atunci, în mijlocul entuziasmului
general, pe G. Petronio pentru omiterea
punctelor de vedere intenţionale şi
efective ale respectivilor creatori.
Socotind futilă demontarea excesivă
a mecanismelor unei opere, lui G. F.
Contini i-a reproşat, de exemplu,
în studiul „Dante come personaggiopoeta
della Commedia”/ „Dante ca
personaj-poet al Comediei”), deplasarea
sensului prin prea docta mărunţire
a cîntului V din „Infern”; căci,
după el, Francesca da Rimini transmite
sensibilitatea poetului în versurile
cu ecouri neîndoielnic stilnoviste,
dar introiectate şi metabolizate, nu
doctrina lui. La fel, în ciuda unor
semnalări fericite, acelaşi Contini
redusese, prin „acrobaţii demonstrative”,
poezia lui Petrarca la un sistem expresiv
rupt de substratul ei psihologic.
În acelaşi sens, fără a renega lecţia
lui Curtius, Karl Vossler, Leo Spitzer,
Dàmaso Alonso (în ciuda limbajului
său „preţios şi aluziv”), convins fiind
că arta este „şi tehnică”, „o tehnică
„specifică”, Petronio cerea ca stilistica
să nu neglijeze valoarea umană.
Principiul este reafirmat şi în studiul
„Critica stilistică sau despre neoretorică”,
unde, apreciind importantul pas
înainte făcut de Mario Fubini faţă de
maestrul lui, Croce, îi imputa că nu
a mers dincolo de critica filologică
(de veche tradiţie în peninsulă, trebuie
ştiut), interesată doar de gen şi de
specii, aşa cum făceau şi G. Devoto
ori R. Spongano. Depistarea
antecedentelor ca simplă operaţie
mecanică, scop în sine, este superfluă,
îl cita Petronio pe Georg Lukàcs, de
data aceasta fără a-i amenda, ca în
alte cazuri, aserţiunile.
Multitudinea opiniilor despre artist
din acei ani, ce culminaseră cu aceea
despre moartea autorului (M. Foucault).
îi aminteau universitarului nostru de
personajul care putea, pentru un
răstimp, să se încarneze în fel şi chip.
Este vorba de protagonistul romanului
La vita operosa/ Viaţa activă al lui
Massimo Bontempelli, iniţiatorul
realismului magic. Punctul pe i e pus
de „I manichini della critica”/
„Manechinele criticii” din culegerea
de studii din deceniile 6-8 trecute,
Metodo e polemica, 1986, unde
magneticele, atunci, scheme analitice
sunt comparate cu hainele purtate
la defilările de modă.
În contrapartidă, alături de referiri
dispersate, nu mai puţin de şapte studii
reunite în volumul mai-sus citat sub
titlul „Sociologia literaturii şi cultura
de masă” susţin cauza criticii sociologice.
Pentru a fi preîntîmpinate inerentele
obiecţii (datorate multor exemple
negative, arhicunoscute), este recurentă
precizarea că literatura, deşi nu poate
ignora societatea, nu poate fi coborîtă
la un studiu generic al acesteia. Autorul
studiilor a mers pe firul cronologic al
relaţiei literelor cu sociologia, începînd
cu epoca pozitivistă (a lui E. Zola şi a
lui Plehanov, „cel mai pozitivist dintre
marxiştii vremii”), urmaţi de cei ce
tratau arta anistoric, ca pe o entitate
abstractă, adică de intuiţioniştii crocieni,
pe de o parte, de susţinătorii gentilieni
ai actul pur, pe de alta. Ca să ajungă
în final la „confuzii” ani postbelici.
Ni se aminteşte că sociologia literaturii
– constativă, dezinteresată de valoarea
estetică a operelor, aşadar neutră, prin
natura ei – nu se poate substitui criticii
sociologice. Acesteia din urmă, îi sunt
însă denunţate din nou riscurile: de
a se mărgini la o analiză strict conţinutistică
şi de a altera judecata de valoare
prin translarea canoanele adecvate
clasicilor oricărui tip de scriere, în
loc să le plieze obiectului. Parametrii
familiari cunoscătorilor (happy few),
împătimiţii lui Proust şi Joyce, trebuie
să iasă din discuţie cînd este vorba de
Pinocchio ori de cărţile de aventuri ale
lui E. Salgari ...
De-a lungul lungii sale cariere,
Giuseppe Petronio a revenit asupra
tipurilor de literatură (oficială, populară,
de masă, de consum, pentru a folosi
terminologia lui), a raportului dintre
formă şi conţinut într-o operă, a statutului
artistului, dar şi al exegetului (mediator
între operă şi public, nu altceva), al
genurilor şi speciilor, îndeosebi asupra
celei romaneşti, a canonului, a receptării
beletristicii de către neprofesionişti.
Dar nu există capitol de teorie specifică
pe care să îl fi omis. Meritul este cu
atât mai mare, trebuie repetat, cu cât
o făcea în toiul unor momente de
entuziasmant dinamism, cu un mare
potenţial polemic, stimulat de întretăierea
neaşteptatelor optici. Istoricul lor este
rezumat de G. Petronio într-un pasaj
confesiv despre propria-i parabolă:
crocian, în anii formării, prin urmare,
adept al teoriei după care arta este
pură intuiţie, iar criticul, philosophus
additus artifici, rabdoman în căutarea
poeziei acoperită de balast. Apoi?
„Lingvistica, cunoscută la începutul
anilor ‘40, în România, m-a învăţat –
a consemnat – că nu ajunge intuiţia,
că trebuie ţinut seama şi de modalităţile
expresive: limba, stilul, sintaxa”.
Mai tîrziu a respins ca adevăruri absolute
structuralismul, psihanaliza, antropologia
etc, dar a reţinut, cu folos – recunoştea
– că există structură, inconştient,
arhetipuri colective ş.a.m.d. A făcut-o
din convingerea că în spatele artistului
se află o societate faţă de care, într-un
fel sau altul, acesta se poziţionează.
Ca atare a susţinut cu cerbicie critica
sociologică şi a practicat-o constant,
cu pătimaşă implicare, pretinzînd ca
orice operă literară să fie purtătoarea
unui mesaj şi... să insufle speranţă. A
eludat caracterul ludic al beletristicii
şi nici nu a insistat, cum ne-am fi
aşteptat, asupra ponderii inovaţiei, a
ineditului de care, literatura, ca
orice ramură artistică, are nevoie pentru
a nu fi repetitivă, pentru a se primeni.
Se adaugă cîteva note forţate ca atunci
când, oscilînd între sintagmele literatură
de masă şi literatură populară, a pus
pe acelaşi plan opere de valori flagrant
diferite, astfel încît L. Pulci figurează
alături de Rabelais, Cervantes, Balzac...
În fine, cîteva rînduri lămuritoare
despre propriul demers pun cititorii
la curent cu faptul că Giuseppe Petronio,
universitar în România şi în Italia,
s-a contrapus predecesorilor şi
contemporanilor pentru a ridica
probleme, nu pentru a oferi soluţii
definitive, ştiind prea bine că intervenţia
lui corespundea unei etape menite,
ca toate celelalte, să fie depăşită.
Rămâne însă, spre folosul celor
interesaţi, prezentarea edificatoare
făcută de el metodelor de abordare
textuală din incitantul secol 20.
