Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Gigi Căciuleanu - şi feluritele lui chipuri artistice de Liana Tugearu

LIANA TUGEARU: Bun venit, din nou, în România, Gigi Căciuleanu! După răsturnările politice petrecute la noi în ţară în decembrie 1989, am avut privilegiul de-a te avea, din nou, printre noi, măcar o dată la doi-trei ani. Privilegiul constă în faptul că ne-am putut bucura de creaţiile tale şi uneori te-am revăzut şi în dublă calitate, de interpret al propriilor tale coregrafii.

înainte de a te întreba cu ce planuri artistice ai venit de astă dată la noi, am să te rog să ne întoarcem puţin în timp şi să trecem succint în revistă prodigioasa ta carieră internaţională de dansator, coregraf şi pedagog. încep eu prin a spune că eşti absolventul Liceului de Coregrafie "Floria Capsali" din Bucureşti şi că debutul tău în dans s-a desfăşurat pe două căi paralele: ca balerin la Opera Naţională din Bucureşti şi ca dansator de dans modern, împreună cu profesoara şi ulterior partenera ta Miriam Răducanu, în celebrele, pe atunci, Nocturne, de pe scena Teatrului de păpuşi "Tăndărică", singurul loc unde, în anii 70, erau tolerate la noi unele forme de dans modern.

Fă, te rog, acest salt în timp şi spune-mi ce au însemnat pentru tine aceste două căi de pornire în lumea dansului?

GIGI C|CIULEANU: Pornirea pe aceste două căi este un lucru normal pentru tinerii care ies acum din şcoli, unde se învaţă, în acelaşi timp, şi dansul academic, şi disciplinele dansurilor noi, contemporane şi jazz-ul. Pe vremea aceea era însă ceva neobişnuit. Erau câţiva care o luau puţin câş, pe diagonală, ca Ion Tugearu, sau se rupeau puţin de clasic ca Simona Ştefănescu. Eu însă am avut privilegiul să fiu de la început dedublat, descoperind-o pe Miriam Răducanu încă din Şcoală şi lucrând cu ea. Eu aş fi vrut să lucrez numai cu ea, dar Miriam a avut inteligenţa să mă oblige să termin Şcoala de Coregrafie, să intru la Operă şi chiar să mă duc şi la Moscova, pentru specializare. Vreau să spun că e foarte important ce s-a întâmplat atunci, pentru că, deşi expresia dansului academic nu mă satisface, în schimb tehnica dansului clasic continuă să mă ajute, atât pentru mine, cât şi în lucrul meu cu alţi dansatori care nu au o tehnică de dans contemporan. Deci, această dedublare, această schizofrenie artistică,

mi-a prins bine de la început, căci întotdeauna am fost cu un picior în dansul academic şi cu celălalt picior în dansul experimental, mai mult chiar, cu un picior în dansul oficial şi cu celălalt în dansul neoficial. Şi aşa am rămas până astăzi. Am avut norocul să fiu angajat la Opera Naţională din Bucureşti, dar, în acelaşi timp, dansam la Clubul studenţilor, din Bucureşti, la Teatrul "Tăndărică", în săli de la Arhitectură şi în alte săli "underground".

Şi la fel a fost şi când am ajuns în Franţa. Mai întâi însă am avut norocul să mă angajeze Pina Bausch, unde am nimerit într-o efervescenţă a dansului nou, ieşit din expresionismul german al lui Kurt Joos. Şi, deci, de la Bufonul din Lacul lebedelor, pe care-l dansasem la Bucureşti - un rol care mi-a plăcut foarte mult - am intrat dintr-o dată într-un dans neoficial, care se oficializa atunci, prin Pina Bausch, la Folkwang Hochschule din Essen. Pina a plecat apoi la Wuppertal, unde eu nu am urmat-o, plecând în Franţa, pentru că voiam să-mi urmez propriul meu drum.



L.T.: Mi-ai luat-o înainte, Gigi, pentru că următoarea întrebare ar fi fost, cum te-ai adaptat ambientului coregrafic din Occident. Ai pornit deci să răspunzi şi la această întrebare, aşa că, te rog, să continui pe aceeaşi linie.

G.C.: Pentru această adaptare am avut norocul să fiu ajutat de faptul că am luat nişte premii în Occident. Lumea m-a văzut şi am intrat în atenţia lor. Pina Bausch m-a văzut, de exemplu, când am luat un premiu la Köln, iar primul premiu de coregrafie mi-a fost înmânat, chiar de Kurt Joos, preşedintele juriului, ceea ce a fost minunat pentru mine. Şi această întâmplare deschide pentru mine o buclă - sau mai bine zis o spirală, căci spirala e mai dinamică - pentru că în momentul de faţă lucrez în Chile, la Baletul Naţional Chilian, care a fost fondat cu şaizeci de ani în urmă de câţiva elevi ai lui Kurt Joos.

După Germania, am venit în Franţa, unde, după o vreme, am fost angajat în compania de balet de la Grand Théâtre de Nancy, unde directoare era Rosela Hightower, o mare figură a dansului clasic, dar şi o femeie foarte deschisă la minte. Mai întâi m-a sfătuit să plec în America, dar cum eu mă îndrăgostisem de Franţa şi în special de Paris, nici nu am vrut să aud de acest lucru. Şi atunci

ne-a angajat, pe mine şi pe Ruxandra Racoviţă, pe un singur post de balerin, la Teatrul din Nancy. După un an, ea a plecat şi a lăsat compania Teatrului pe mâna noastră. Era o trupă de 35 de dansatori, unde se făceau de toate, începând de la montarea marilor balete, precum Lacul lebedelor sau Giselle, cu mari vedete invitate în rolurile principale. Imaginează-ţi că am montat Lacul lebedelor, împreună cu Ruxandra Racoviţă. Dar în acelaşi timp, lucram şi în pod, după 12 noaptea, cu câţiva dintre cei 35 de dansatori, care vroiau să facă şi altceva. Deci, din nou, cu un picior în dansul oficial şi cu celălalt... în pod.

Şi, ca să vezi pe câte drumuri am mers, îţi mai povestesc ceva. Când am ajuns prima oară la Paris, înainte de a mă angaja la Nancy, trebuia să şi mănânc, nu numai să dansez. Am stat vreo trei-patru luni. Or, trei-patru luni nemâncat e prea mult. Şi am fost sfătuit să mă duc la Lido sau Folies Bergčre, unde tocmai era un dansator român, Dan Moise, care dansa cu Zizi Jeanmaire, în coregrafii de Roland Petit. Acolo se putea câştiga o bucată de pâine foarte repede şi chiar foarte bine. Deci am cerut un rendez-vous doamnei Bluebell, Miss Bluebell, o americancă era ,la capitaine", căpitanul fetelor care ridicau aşa de frumos piciorul. Ea mi-a spus că nu are decât cinci minute pentru mine, în care să-i arăt ce ştiu. Eu mă gândisem să vin cu caseta mea cu Ray Charles, cu care câştigasem primul meu premiu de coregrafie la Varna. Dar, ajuns la Lido, mi-am dat seama că am greşit caseta. Luasem cu mine un negro spiritual's, pe care-l aveam de ascultat, nu de dansat. Şi atunci am improvizat. Ei i-a plăcut şi a zis că trebuie să-l mai dansez odată în faţa administratorului. De odată, nu mai avea doar cinci minute pentru mine. Atunci însă a trebuit să-i spun ce s-a întâmplat cu casetele şi că am improvizat. "Nu-i nimic, mi-a spus, mai improvizezi odată". Şi n-am avut încotro, chiar dacă nu a ieşit la fel. După care mi-au spus că mă trimit la Lisabona, cu acest număr, pentru şase luni. Dar eu nu puteam pleca nicăieri pentru că tocmai cerusem azil politic şi aveam de la Prefectură o hârtiuţă în care scria că nu am nici un fel de hârtii. Slavă Domnului, spun acum, pentru că m-aş fi fixat într-o lume care nu era a mea. Dar ceea ce e de reţinut din acea perioadă este că, pe parcursul câtorva luni, fusesem apreciat de o Pina Bausch, apoi de o Miss Bluebell de la Lido, şi apoi de o Rosela Hightower, de la Nancy. Deci, continuu la mine, a fost o nevoie de a face mereu altceva. Dar adaptarea s-a făcut, într-adevăr, pe calea deschisă de Rosela Hightower, la Teatrul din Nancy, unde am rămas cinci ani, ca director. Dar vreau să fac o paranteză şi să spun că eu am fost director de foarte tânăr, pentru că eram artist şi nu artist pentru că eram director. Şi când mi s-a dat această direcţie, trebuia să dansez şi să montez, şi încă foarte repede, uneori într-o săptămână, toate coregrafiile pentru o producţie nouă, într-o operetă de exemplu. Cred că am montat dansuri pentru 45 de operete, pe lângă producţia marilor balete. Şi asta a fost o şcoală nemaipomenită pentru mine. Dar, în acelaşi timp, lucram şi "underground-ul" meu, cu care am luat un premiu la Bagnolet, când acest concurs tocmai începea, un concurs de prestigiu, unde ulterior a luat Premiul I, Magui Marin.

între timp, Ministerul Culturii din Franţa a început să înfiinţeze Centrele coregrafice regionale, foarte bine gândite, unde se petreceau lucruri interesante, ca pe vremuri la noi, la Piatra Neamţ. Cred că Théâtre Choregraphique de Rennes et de Bretagne, unde ne-am dus noi, a fost printre primele înfiinţate. Am stat acolo, ca director al trupei şi al Centrului Naţional, cincisprezece ani. Dar am dansat şi de astă dată şi în afara Centrului. De exemplu, la Pierre Cardin, în teatrul căruia m-a descoperit Maia Pliseţkaia, m-a adoptat şi a dansat în coregrafia mea, Maia fiind o fiinţă foarte deschisă, care s-a dus să danseze şi la Maurice Béjart, şi la Roland Petit. Şi, deci, în tot acest timp, a existat această dedublare a mea, adaptat la dansul instituţionalizat, dar dorind să revin mereu la zero, pe alte căi, cum s-a întâmplat când am plecat în Chile, unde conduc acum Baletul Naţional Chilian. Pe lângă ceea ce montez acolo, încerc să ajut şi dansul independent. Am deschis o stagiune întreagă pentru dansul independent, în ciuda oricăror scrâşniri de dinţi, pentru că ştiu cât am alergat eu după o sală. Norocul meu este că această companie, ca şi cea de la Rennes, a fost concepută, de la început, ca o trupă de dans contemporan, chiar de la înfiinţarea ei, cu şaizeci de ani în urmă. Dar conducătorii ei au murit, între timp, şi compania decăzuse, nu mai avea stil. Când le-am făcut Mozartissimo, pe care l-am montat şi la Constanţa, le-am plăcut foarte mult şi acum montez mereu acolo. Vorba unei persoane de la televiziunea din Bucureşti - eu fac şpagatul cu câte un picior în fiecare dintre cele două limite ale latinităţii: unul în România, ţara cea mai estică, şi celălalt în Chile, ţara cea mai vestică a latinităţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara