Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Gheorghi Gospodinov: „Cărţile mele sunt scrise la persoana I, pentru că atunci când îţi spui poveştile, înseamnă că eşti încă în viaţă.“ de Florina Pîrjol

Considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori bulgari ai momentului – poet, prozator, dramaturg, scenarist – Gheorghi Gospodinov (n. 1968) a debutat ca romancier în 1999, cu Un roman natural, carte tradusă în 21 de limbi şi descrisă de New Yorker drept un strălucit „debut anarhic şi experimental”. Gospodinov este editor al hebdomadarului Literaturen vestnik şi predă la Noua Universitate Bulgară şi la Institutul de Literatură din Sofia. Cel mai nou roman al său, Physics of Sorrow (2011), a câştigat deja câteva premii literare importante în Bulgaria şi, la fel ca primul, a provocat dezbateri ample pe scena literară autohtonă.

Florina Pîrjol: Un roman natural este o carte postmodernă, aşa cum s-a spus?

Gheorghi Gospodinov: Probabil că, din punct de vedere formal, da, dar subiectul lui nu este deloc unul postmodern. În Bulgaria a avut loc o întreagă dezbatere în jurul acestei întrebări: Un roman natural a fost sau nu, în momentul când a fost publicat, un roman postmodern? Au apărut atunci în presă nişte articole foarte serioase despre carte şi despre postmodernism, în general. Mai târziu, în Germania, a apărut un text care mie mi-a plăcut mult, în care se vorbea tocmai despre presupusa postmodernitate a romanului meu. Şi acest critic german a scris că această carte nu face decât să se joace cu trucurile postmodernismului, dar nu este, de fapt, un roman postmodern. E ceva ce eu aş numi mai curând scriitură post-postmodernă. Am scris acest roman acum 15 ani, în anii ’90, eram foarte tânăr, şi, probabil, într-un fel sau altul, am fost influenţat de postmodernism. Când recitesc acum romanul şi când aud vorbindu-se despre el la diverse prezentări sau festivaluri, peste tot în lume, îmi dau seama că, în cel mai bun caz, doar forma lui ar putea fi considerată postmodernistă. Dar ca stil, ca subiect, ca empatie a povestirii nu cred deloc că e e o carte postmodernă.

La momentul apariţiei lui, critica l-a numit primul roman postmodern bulgar. De ce s-a vorbit atât de târziu despre postmodernism în Bulgaria?

Pentru că acest tip de literatură, acest curent a avut o evoluţie destul de bizară la noi. În anii ’90 a existat în Bulgaria un grup foarte puternic de poeţi şi postmodernismul nostru literar a apărut mai întâi în poezie, un lucru destul de neobişnuit. Teza mea de a avut ca subiect poezia contemporană, şi acolo spuneam tocmai acest lucru: că, la noi, curentul postmodernist a pătruns prin intermediul poeziei. Avem şi astăzi o poezie postmodernistă foarte puternică, dar nu şi o proză de aceeaşi factură. De obicei, postmodernismul e asociat cu proza, cu epicul, cu jocurile narative, dar adevărul este că noi nu avem o lungă tradiţie în proză. Nu avem un mare epos. De aceea, s-a vorbit atât de târziu, abia în 1999, despre un roman postmodern în Bulgaria. Cred că situaţia e tipică pentru ţările noastre, poate şi pentru altele din sud-estul Europei. În Vest există de mult o tradiţie a romanului, încă din secolele al XVI-lea sau al XVIIlea. La noi, cel puţin, primul roman a apărut acum o sută şi ceva de ani. În acest context, decalajul e firesc.

Ştiu că aţi debutat ca poet, în 1992, dar aţi avut şi câteva proiecte academice – de pildă, o teză de doctorat despre postmodernism. Aceste lucruri v-au influenţat proza?

Da, am început cu poezie, eram foarte tânăr, cred că aveam 22 de ani. Iar teza mea de doctorat are un subiect foarte interesant şi actual. E despre felul în care noile media din anii ’30 şi ’40 – cinematograful, radioul, publicitatea – au influenţat limbajul poeziei în Bulgaria. Deci, sincer să fiu, preocupările mele academice şi formarea mea academică nu sunt, de fapt, chiar atât de academice fiindcă am încercat să combin tot felul de lucruri în aceste proiecte universitare. Şi, după aceea, mi-am scris primul roman ca un poet care s-a apucat să scrie romane. Dacă citiţi Un roman natural, se poate uşor observa că limbajul, intensitatea povestirii, aranjarea capitolelor sunt lucruri care vin din pasiunea mea pentru poezie.

Îmi vine în minte Mircea Cărtărescu, care are un parcurs similar: de la poezie la proză, jonglând cu tertipurile postmoderniste, dar depăşindu-le. L-aţi citit?

Sigur că da, ne-am şi cunoscut, dar fireşte că îi ştiu şi cărţile. De altfel, în Bulgaria deja există teze de master şi de doctorat care vorbesc despre asemănările dintre noi, deci nu sunteţi prima care observă ceva comun între noi (râde). Probabil că aceste puncte comune există nu doar la nivelul limbajului, ci şi al subiectelor. De exemplu, una dintre temele din Un roman natural, care apare încă şi mai pregnant în cel mai recent roman al meu, Physics of Sorrow (2011), e această melancolie care învăluie copilăria şi trecutul, şi toate reflecţiile pe marginea acestor momente, lucruri care există şi în proza lui Mircea Cărtărescu. Şi cred că mai e ceva: niciunuia dintre noi nu îi place această etichetă de scriitor est-european.

Apropo de această etichetă reductivă, vi se pare că, astăzi, comunismul încă mai e un subiect exotic, vandabil în Vest?

Nu, cred că nu. După ce am terminat de scris Un roman natural, agentul meu a încercat să-mi găsească un editor german. Şi unul dintre editorii din Germania mia zis o frază care a rămas celebră pentru noi: „ştiţi, v-aş putea publica romanul, dar nu e suficient de esteuropean”. Părerea mea e că pentru cititori etichetele de acest fel nu funcţionează. După ce romanul a fost tradus în germană, am auzit diverse prezentări care i s-au făcut acolo şi am citit cronici apărute în presa germană şi mi-am dat seama că oamenii erau interesaţi de lucrurile personale, umane din roman. Despre ele voiau oamenii să citească, de fapt. Dar, fireşte, când am povestit istoria acestui cuplu care se destrămă, acesta a fost felul meu de a spune nu doar o poveste personală, ci şi pe aceea a Istoriei, pentru că, în anii ’90, după ce a căzut comunismul, s-a înregistrat o avalanşă de divorţuri în Bulgaria. Deci, această idee a divorţului, a rupturii există şi la nivelul istoriei mici, personale, dar şi la acela al istoriei cu majusculă. Însă, eu am vrut să spun, în primul rând, o poveste personală, şi abia apoi una politică.

Credeţi că trauma e o experienţă necesară, definitorie pentru un scriitor? O dezmembrare interioară te face un scriitor mai bun sau acesta e doar un mit?

Un roman natural vorbeşte tocmai despre această dificultate, de fapt, despre imposibilitatea de a-ţi spune povestea după ce ai trecut printr-o astfel de experienţă dură, extremă. Trauma e ca un fel de gaură neagră. Ceva despre care nu se poate vorbi. Un subiect tabu. Şi acest lucru face şi el parte dintr-un context mai larg al istoriei. E vorba despre această mare cultură traumatică a tăcerii care a existat multă vreme în Bulgaria, dar, probabil, şi în România. Nu ne place să vorbim despre trecutul nostru, despre noi. Din cauza socialismului, a unui tip de cultură patriarhală, conservatoare. De aceea, când am publicat în Bulgaria Un roman natural, a fost un mare şoc pentru toată lumea, fiindcă acest roman era unul foarte personal. Şi lumea mă întreba: e chiar un roman sau e o poveste adevărată, personală? Deci, traumatic nu e doar miezul cărţii, subiectul ei, ci şi felul în care protagonistul începe să se explice, să-şi construiască poveştile. Bineînţeles că faptul că numele protagonistului e tocmai Gheorghi Gospodinov a stârnit discuţii. Dar ca să fac o glumă: dacă Flaubert zicea „Madame Bovary c’est moi”, eu aş putea zice: Gheorghi Gospodinov nu sunt eu! În al doilea meu roman, Physics of Sorrow, e vorba tot de traumă. Fac o scurtă paranteză: amândouă romanele mele nu sunt romane tipice, liniare, ci sunt făcute din părţi mai mici, tocmai pentru că sunt sincere faţă de subiectul pe care îl tratează. Când ai un mare necaz, te bâlbâi, eziţi. Şi romanul e făcut din aceste gângăveli, din începuturi şi sfârşituri identice ale aceleiaşi poveşti. Şi mai există un detaliu specific în ambele romane: ele conţin liste, liste cu plăceri din anii ’60-’70, pentru că eu cred că o persoană anxioasă, neliniştită nu vorbeşte niciodată cu propoziţii întregi, ci încearcă să rezume rapid nişte lucruri foarte importante pe care le are de spus. Trăim într-o epocă în care acest simţ al apocalipticului e foarte puternic. E un fel de deficit de viitor, o lipsă de orizont. Şi aş zice că romanele mele, mai ales cel mai recent, sunt un fel de kit de supravieţuire pentru cei care vor să plece, să fugă undeva departe.

Deci, Physics of Sorrow e legat tocmai de această hiperconştiinţă apocaliptică.

Da, e un proiect mai amplu şi mai ambiţios decât Un roman natural, un fel de enciclopedie a poveştilor pe care am vrea să le luăm cu noi, dacă am vrea să ne retragem undeva. E un roman pentru cititorii post-apocaliptici. Un fel de mică Arcă a lui Noe în care se află tot felul de poveşti.

Scrisul e vindecător? Pentru dvs., pentru cititori?

În Physics of Sorrow, care este, printre altele, şi un roman despre empatie, există un episod care vă răspunde cu precizie la întrebare. Bunicul meu avea un stomac sensibil şi ca să-şi calmeze durerile înghiţea melci, bineînţeles partea moale, nu cochilia. Şi îi înghiţea de vii. În timp ce alunecau pe gât spre intestine, melcii ăştia lăsau o dâră, ca o gelatină, care protejează stomacul ca un fel de pansament. Personajul din cartea mea descrie aceeaşi scenă, dar şi din punctul de vedere al melcului. Cred că asta înseamnă adevărata empatie: să poţi fi omul care a înghiţit melcul, dar şi melcul însuşi. Aşa că da, uneori, scrisul îl poate ajuta pe cititor, dar nu e obligatoriu să-l ajute şi pe scriitor. Scriitorul e, de cele mai multe ori, melcul, în convenţia asta metaforică. E ca o pastilă. Pastila îi e folositoare omului, nu omul pastilei.

În afara detaliilor locale, dacă aş fi citit romanul dvs. fără să ştiu de unde vine, aş fi zis că e un roman francez.

John Fowles are o frază celebră: singurul subiect al romanului modern e cum să scrii un roman modern. De altfel, critica franceză a comparat Un roman natural cu Perec, cu Milan Kundera, chiar cu Flaubert. Flaubert chiar apare în carte, există acel epigraf în care scriitorul francez spune că visează să scrie un roman care să se susţină doar prin stil, un roman despre nimic, fără subiect.

Aşadar, stilul e mai important decât subiectul?

Da, cred că povestea sau subiectul e doar o componentă, dar nu e cea mai importantă. Există ceva dincolo de poveste. Noi ne folosim de tramă, de intrigă ca de un vehicol care ne poartă cuvintele de la unii la alţii.

Cum e literatura bulgară de astăzi?

E foarte dinamică. Există, în acest moment, o ambiţie generală de a scrie roman. Pentru că suferim încă de această dramă de a nu avea o tradiţie a romanului. Nu avem un Nobel literar, de pildă. Sau, mă rog, noi îl avem pe jumătate pe Elias Canetti, aşa cum şi voi o aveţi pe jumătate pe Herta Müller. E remarcabil, însă, faptul că voi aveţi o generaţie foarte puternică de tineri regizori. Am observat recent că o parte dintre regizorii bulgari au început să fie influenţaţi de Cristi Puiu sau de Cristian Mungiu. Cred că, până la urmă, o să fim influenţaţi în mod pozitiv de vecinii noştri. Pentru că problema aici, în Balcani – problemă care e şi a românilor, nu doar a bulgarilor – e faptul că nu suntem curioşi unii faţă de alţii. Suntem atât de aproape, graniţă în graniţă, şi practic nu suntem interesaţi de producţia culturală a vecinilor noştri, e ciudat. Cred că există mai mulţi autori români traduşi în bulgară decât invers. Sper ca, în timp, să învăţăm de la români cum să organizăm un festival de literatură, cum să facem filme. Dar şi de la turci, de exemplu, pentru că şi ei au în ultima vreme un val cinematografic foarte interesant.

Ultima mea întrebare este, de fapt, întrebarea dvs. din carte: de ce nu e totul atât de simplu ca un abecedar?

(râde) E întrebarea mea, aşa că nu trebuie să răspund la ea. Dar tot în roman, există această obsesie a protagonistului de a construi un roman doar din începuturi. Aşa că răspunsul meu e, de fapt, o altă întrebare: de ce viaţa nu se opreşte după primele 17 pagini? De ce continuă? Personajul din Un roman natural tot începe o aceeaşi poveste pentru a scăpa de punctul final, de sfârşit, de moarte. Şi aceasta cred că este, de fapt, principala funcţie a literaturii, a poveştilor: să amâne finalul. Ştim lecţia asta de mult, de la Şeherezada. Pe vremea când eram copil ştiam foarte bine acest lucru şi îmi plăcea să citesc cărţi scrise la persoana I. Cărţile mele sunt scrise la persoana I, pentru că, atunci când îţi spui poveştile, înseamnă că eşti încă în viaţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara