Domnule Gheorghe Grigurcu, biografia dumneavoastră, deşi la vedere, nu este atît de bine cunoscută. Lexicoanele noastre, dicţionarele, istoriile literare, cîte există, sînt sumare, deloc generoase cu amănuntele care interesează pe curiosul de astfel de amănunte. Ne interesează, acum, începuturile dumneavoastră într-ale poeziei.

Începuturile mele în poezie? E greu de spus cum începe poezia în fiinţa unui autor. Foarte probabil e la mijloc o vocaţie, adică un îndemn de-a te integra în lume condiţionat, prin aspiraţia unei individualizări aparte, graţie limbajului. În ce mă priveşte, am dibuit drumul spre producţia poetică trecînd prin nişte faze intermediare. În anii fragezi, visam să devin pictor. Apoi m-am cufundat în cărţile de istorie, crezînd că voi deveni un cercetător al trecutului. În ambele cazuri cred că s-ar putea vorbi de-o tendinţă reflexă de evaziune din ambianţă, de-o eliberare de prezent. Întrucît nimeni din preajmă nu m-a îndrumat către poezie, aş socoti că aceasta, aleasă în cele din urmă, a reprezentat o compensaţie anticipativă pentru o nenorocită dispoziţie a introvertirii şi inadaptării care m-a marcat de timpuriu.

Cum a fost la Şcoala de Literatură? Cum aţi ajuns acolo? Ce lume, talentată sau nu, vă înconjura? Cum l-aţi perceput pe Labiş, atunci?

Ca absolvent de liceu cu visuri literare deja conturate, nutream iluzia că Şcoala de Literatură ar fi alegerea cea mai nimerită pentru a-mi continua studiile. Cu ingenuitatea vîrstei, nu mi-am dat seama că ajung într-o capcană. Capul îmi zumzăia de lecturile din scriitorii şi criticii interbelici. Am intrat însă într-un viespar al îndoctrinării şi al supravegherii zi-noapte, în care pînă şi mărturisirea unor preferinţe literare care ieşeau din cercul sufocant al ambianţei politice putea deveni un delict. Director era un imaginar prozator pe nume Petre Iosif, iar director adjunct nimeni altul decît Traian Iancu, viitorul staroste de lungă durată al Fondului Literar, „Tata Iancu”, care se înfăţişa pe atunci la serviciu, solemn, într-o uniformă de ofiţer Secu. Doi colegi, se pare că bine instruiţi pentru misiunea lor, m-au luat din capul locului în primire, Aurel C. şi George M. Interesaţi, sub un aer de falsă prietenie, să ştie ce cărţi mă atrag, cu cine dintre scriitori doresc a mă întîlni. Dosarul informativ a fost încheiat cu brio, cînd au aflat că i-am vizitat pe Tudor Arghezi, încă pus la index, la Mărţişor şi pe fosta soţie a lui E. Lovinescu, la sediul de odinioară al Cenaclului Sburătorul. A urmat sancţiunea cuvenită unor atari fărădelegi, eliminarea vinovatului. Ea s-a produs, evident nu întîmplător, în chiar seara de Ajun a Crăciunului 1954. Acuzatorul de căpetenie a fost nu altcineva decît infamul „amic” Aurel C. Cît priveşte relaţia mea cu Labiş, aş putea socoti că ea a însemnat o excepţie în acel mediu sumbru. Ajuns deja la notorietate, tînărul poet stătea de vorbă cu mine în limba pe care o socoteam amîndoi normală, a unor iubitori de literatură, îmi asculta versurile şi îmi împrumuta cărţi. La despărţire, după ce la şedinţa de „demascare”, conform tipicului epocii, am fost declarat „duşman al poporului”, ceea ce i-a făcut pe cei mai mulţi colegi să-mi întoarcă spatele, m-a îmbrăţişat şi mi-a dăruit un volum din Opera dramatică a lui Lucian Blaga, pe care puţin mai tîrziu am dobîndit o dedicaţie a autorului său. N-aş putea uita că acelaşi Aurel C. îl însoţea ca o umbră pe autorul Primelor iubiri, se pare că a fost de faţă şi la momentul misteriosului accident fatal, în orice caz i-a stat alături, vigilent, pînă la ultima-i suflare.

Aţi mers apoi la Cluj, la Facultatea de Filologie. Altă lume, desigur. Cum a fost primul contact cu Lucian Blaga? A contat acel moment pentru evoluţia dumneavoastră poetică?

Imprudent la culme, mă mir cum de-am putut să fiu atît de imprudent, odată debarcat la Cluj, l-am căutat îndată pe… Lucian Blaga. Marele om, împins la funcţia de angajat al Bibliotecii locale, m-a primit cu o înţelegere şi generozitate care depăşeau orice aşteptări. Relaţiile cu Blaga au constituit pentru mine de bună seamă cel mai preţios aspect al anilor de studenţie clujeană. Blaga a fost neîndoios cea mai importantă personalitate pe care am cunoscut-o. La terminarea facultăţii, autorul Spaţiului mioritic a fost singurul care s-a străduit să mă ajute pentru a căpăta un serviciu compatibil cu năzuinţele mele de condeier, dar, din păcate, fără nici un rezultat. De piciorul meu atîrna ghiuleaua grea a calificativului de neiertat pe care l-am căpătat la Şcoala de Literatură. Cum ar fi putut să fie luate în seamă recomandările în favoarea unui „element duşmănos”, făcute de un alt „element duşmănos”?

Biografia dumneavoastră consemnează o trecere de-a lungul timpului prin diverse redacţii. Spuneţi-ne cum aţi împăcat spiritul dumneavoastră dornic de libertate cu rigorile unor cerinţe redacţionale ale vremii? Ştiţi la ce mă refer…

La isprăvirea facultăţii, după un respectabil an de şomaj, am devenit pentru scurtă vreme secretarul unei societăţi de dascăli din Oradea, pe şleau zis un soi de curier care ducea corespondenţa la poştă şi colinda şcolile în vederea încasării unor cotizaţii. Plătit cu o jumătate de normă. Cînd aceasta a devenit întreagă, funcţia mi-a fost suflată cu eleganţă de către un profesor care mai cumula vreo două norme la catedră. Ipostaza următoare: cea de profesor la o şcoală de ucenici vînzători pentru comerţul sătesc. După care m-am mai perindat prin cîteva şcoli, pînă cînd, ca prin miracol, m-am văzut angajat de Al. Andriţoiu în calitate de redactor al proaspăt înfiinţatei reviste Familia, în 1965. Pierdusem pînă atunci aproape orice speranţă de-a mai ajunge vreodată pe făgaşul unei activităţi literare. După cîţiva ani a venit însă reversul: am fost dat afară din redacţie, nu din alt motiv decît acela care mi s-a comunicat şi anume că n-am scris nimic despre partid şi despre „tovarăşul” Ceauşescu. Au urmat alţi şaisprezece ani de şomaj, pînă cînd, după evenimentele din decembrie 1989, am putut fi iarăşi redactor, de astădată la două periodice bucureştene, „Viaţa Românească” şi „Contemporanul – ideea europeană”. Redactor prin corespondenţă cum ar veni, căci n-am putut obţine niciodată o locuinţă în Capitală. I-am înaintat lui Mircea Dinescu, preşedinte pe atunci al Uniunii noastre, vreo patrucinci cereri cu un asemenea obiectiv, dar acesta le declara, rînd pe rînd… pierdute. În prezent, alături de Radu Ulmeanu care o finanţează cu devotament din banii proprii, realizez revista „Acolada” din Satu Mare, contribuind şi la apariţia revistei „Confesiuni” din Tg. Jiu.

În 1975 v-aţi luat doctoratul în filologie. S-a modificat ceva din constituţia dumneavoastră de om absolut liber, neîncartiruit, mereu nemulţumit de o lume literară care se afla sub tutela din ce în ce mai gravă a unei ideologii perdante?

Doctoratul! Cînd, protestînd împotriva concedierii mele abuzive de la „Familia”, mi-am permis a menţiona şi acest titlu, un literat abia devenit redactor, m-a apostrofat: „poţi să te speli cu el pe cap!”. În prezent, „doctori” sînt puzderie. S-a dus vremea în care activiştii şi demnitarii se băteau cu pumnul în piept, minunîndu-se: „am atîtea clase primare şi uite unde am ajuns!”. A urmat un gen de parvenitism cultural care-l dublează pe cel politic-administrativ, cu concursul plenar al „pilelor” şi plagiatului, după cum se vede cu prisosinţă. Aţi folosit termenul ideologie. Ei bine, aceasta s-a dizolvat treptat încă în anii comunismului, în care privilegiile nomenclaturii, în frunte cu genialul cîrmaci şi cu ai săi, deveniseră cu neputinţă de armonizat cu iniţiala filosofie proletară. Azi, o similară suspendare a doctrinelor partinice precum şi o împăunare cu titluri universitare a celor „ajunşi” n-ar putea fi oare socotite o reminiscenţă a totalitarismului degenerescent?

Cum aţi ajuns la Târgu-Jiu? Şi de ce „Amarul Târg”?

Simplu. Incomodate de insistentele mele străduinţe de-a mi se face dreptate în cazul „Familia”, în loc de un răspuns în duhul „eticii şi echităţii” mereu invocate demagogic, oficialităţile mi-au pus în vedere, prin glasul unui reprezentant al instanţei politice municipale, să părăsesc Oradea şi… să păstrez tăcerea. Deoarece funcţiona pe atunci sistemul feudal al „oraşelor închise”, n-am avut de ales. A trebuit, împreună cu părinţii, să iau drumul Târgu-Jiului, urbe în care am mai locuit în copilărie, ca urmare a celor două refugii de care am avut parte, mai întîi din Ardealul de Nord, apoi din Basarabia. Astfel am ajuns iarăşi în „Amarul Tîrg”, niţel diferit de „dulcele Tîrg” al Ieşilor, identitate domiciliară a mea de aproape patru decenii şi, după toate probabilităţile, finală. Niciodată nu mi-am putut alege locul în care să mă stabilesc, după ce-am părăsit Basarabia cea de baştină. Oraşele „mari” aveau porţile pururi zăvorîte, astfel încît m-am repliat în spaţiul de-o tihnă aspră şi de-o dulceaţă amară al micii provincii. Singurul factor favorabil ar rămîne aici o aproximativă linişte prielnică lucrului meu de scriptor, deşi, deşi… Dar ora e tîrzie şi neîntîmplatul a rămas doar un motiv liric.

Deşi aţi publicat în revistele literare – la început, în special în „Familia”, la care aţi fost angajat ca redactor – cronici literare, impunîndu-vă ca unul dintre cei mai exigenţi critici literari, de adevărată autoritate, aţi debutat în volum, ca poet, cu Un trandafir învaţă matematica. Ce este mai întîi în fiinţa dumneavoastră artistică, poetul sau cronicarul literar?

Am cutezat a menţiona mereu împrejurarea că poezia a însemnat poarta mea de intrare pe tărîmul scrisului. Am cultivat-o neîntrerupt, dovadă fiind cele vreo treizeci de volume de versuri care mi-au apărut. Poate că aş fi rămas doar cu poezia, dacă nu m-aş fi confruntat cu obligaţia unei prezenţe profesionale, pe care n-o puteam concepe altminteri decît circumscrisă trudei literare. Drept care m-am îndreptat spre critică. Din aproape în aproape, aceasta a cîştigat teren, dobîndind o masă textuală care, fapt pe care la început nu-l bănuiam, a ajuns să-mi pună-n umbră producţia poeticească. Apreciată adesea foarte măgulitor de criticii cei mai de seamă, aşijderea de cîţiva poeţi reprezentativi, poezia a rămas totuşi, pentru unii confraţi, în condiţia ingrată a unui „loc doi” în economia scrisului de care m-am învrednicit. La ce bun să mai susţin că nu mi se pare firesc?

Spiritul dumneavoastră polemic v-a aşezat dintotdeauna, în arealul literaturii române contemporane, într-o poziţie incomodă. Ce v-a determinat să ocupaţi acest post de atac, defel confortabil?

Aşa a fost să fie. Se poate considera că e o reacţie la, în genere, contextul istoric nefavorabil în care ne-am aflat cu toţii şi, în particular, o ripostă la dificultăţile cu care, în chip anume, am avut a face. Îmi asum lipsa de modestie de-a reflecta însă şi la altceva şi anume la dispoziţia polemică, la fibra „bătăioasă” a congenerilor mei basarabeni, începînd cu Hasdeu, cu Stere şi mergînd pînă la Goma, la Vieru şi la A. E. Baconsky, cel din partea ultimă a traseului său. Vrîndnevrînd s-ar putea să aparţin nativ aceleiaşi tipologii.

Să decurgă de aici şi atitudinea criticului literar intransigent faţă de un talent poetic unanim recunoscut ca Nichita Stănescu?

Recunosc, se întîmplă să fiu taxat drept „detractor” al lui Nichita şi atît. Am văzut la Nichita, citindu-i primele poezii, un talent ieşit din comun, dar, regretabil, drumul său a fost unul declinant, viciat de inflaţie, aducînd în prim-plan o nebuloasă abstractizantă, o verbozitate confuză pe care cred că nu le-ar putea nega nici admiratorii săi. În consecinţă, după părerea mea, dacă luăm în considerare, cum ar veni, gramajul textual, atîrnă mai greu în balanţă nereuşita. Să fi fost din pricina unei vieţi dezordonate, supusă unor excese către care l-a împins cu astuţie oficialitatea, sau pur şi simplu o epuizare prematură, o „dezumflare” a balonului mirific ce urma a se înălţa spre tării? Anevoie de precizat. Am urmărit cu tristeţe fenomenul. Deşi am fost cel dintîi care l-a semnalat într-un comentariu la volumul 11 elegii, nu sînt singurul care a avut o atare insatisfacţie. O seamă de nume de la Şerban Cioculescu, Petre Ţuţea şi Ovidiu Cotruş la recentul C. T. Popescu, între care cîţiva binecunoscuţi poeţi, intră în grupul „detractorilor”. Dar ţin să mai menţionez ceva. I-am păstrat o amintire întrutotul favorabilă omului care a fost Nichita Stănescu. Spre deosebire de infatuarea şi grobianismul a nu puţini barzi, chiar atunci cînd nu-i contrariază vreo opinie critică, autorul Necuvintelor înfăţişa perpetuu o seninătate amabilă, o benevolenţă politicoasă, inclusiv faţă de cel ce vă vorbeşte. Păstrate chiar după apariţia articolului „scandalos” din „Luceafărul”, care i-ar fi putut schimba conduita. A fost un gentlemen.

Multele dumneavoastră cronici literare publicate în mai toate revistele din România, apoi şi în multe cărţi, care pot constitui o istorie a poeziei româneşti contemporane, aduc în discuţie şi adesea şi în faţă tot felul de nume care, în ansamblul lor, par harta unei poezii cu felurite reliefuri. Cum gîndiţi structurarea într-o posibilă ierarhie a poeziei româneşti de azi?

O ierarhizare a poeţilor de care se ocupă un critic echivalează neîndoios cu o obligaţie a sa. Însă n-ar putea fi vorba de-o operaţie infailibilă, întrucît, pe de-o parte ,gustul criticului are o valenţă personală, iar, pe de alta, imaginea însăşi a poeziei e fatalmente aşezată pe rulmenţii unei necontenite evoluţii. Există poeţi cu şanse de perenitate şi poeţi de epocă. După cum ne putem da seama cu uşurinţă, departajarea lor, mai ales în contemporaneitate, e aproximativă. E un proces în curs, care poate incita controverse. În ce mă priveşte, în afara unui grup restrîns de poeţi pe care am crezut de cuviinţă a-i situa în prim-plan, în calitatea mea de cronicar literar cu îndelungat stagiu m-am ocupat şi de numeroşi alţii, străduindu-mă însă a păstra tonul adecvat, pentru a le reliefa meritul atît cît am avut impresia că există, dar fără a risca o evaluare excesivă. Tonul face muzica şi în critica literară, nu-i aşa? A descrie creaţia unui bard nu înseamnă a-l ridica în slăvi.

Ceea ce este foarte important pentru dumneavoastră, ştie toată lumea, din punctul de vedere al literatului care sînteţi, este poezia. Am citit mai toată poezia dumneavoastră şi ştiu foarte bine unde vă aflaţi. În felul dumneavoastră sînteţi singular atît prin modalitatea de scriere, cît şi a conceptului de poezie ilustrată în creaţia dumneavoastră deloc diversă, dar profundă, plină de imagini, de idei, într-un stil inconfundabil. Sînteţi prezent în mai toate revistele literare, inclusiv cu poezie, cu aforisme şi pagini de jurnal, aveţi importante apariţii editoriale şi totuşi sînt voci care spun că n-au auzit de poetul Gheorghe Grigurcu. Este adevărat, ignoranţa acelora nu poate fi şi o sentinţă care contează. Aşa cum nici prejudecăţile lor nu contează. Ce e de făcut ca lumea românească să ştie că poeţii există?

Domnule Gellu Dorian, aceste lucruri nu mă indispun, ci, dimpotrivă. Sînt încredinţat că orice creaţie adevărată, tinzînd spre un statut al unicatului, e omologată inclusiv prin gesturi de contestare. Abia un elogiu unanim ar face-o suspectă. Căci într-o astfel de circumstanţă ar putea fi vorba fie de o strategie extraliterară, de un „aranjament”, fie de o asemenea afirmare a locului comun încît nici o obiecţie nu mai încape în trena sa triumfală. Judecata estetică are vitală nevoie de o modalitate dialectică.

Sînteţi unul dintre puţinii scriitori români care trăieşte din scris. Evident că nu bine. Ştiu că multe reviste nici nu plătesc drepturile de autor. Dar dumneavoastră se pare că reuşiţi să vă asiguraţi o subzistenţă din scris. Sau mai faceţi şi altceva pentru a vă rotunji veniturile?

Ce-aş mai putea face altceva? Într-o obşte în care maneliştii, negustorii de fotbalişti, şi, nu în ultimul rînd, politicienii penali devin campioni ai cîştigurilor băneşti, am simţămîntul că e o onoare să trăieşti din scris.

Opera dumneavoastră poetică v-a adus anul acesta Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”. L-aţi aşteptat? Ce înseamnă el pentru dumneavoastră?

Mărturisesc că nu l-am aşteptat. E o cinstire tîrzie, dar cu atît mai emoţionantă, pentru că are în vedere, în primul rînd, scrisul meu poetic, acum cînd îl pot socoti aproape încheiat. Prestigiosul premiu mă bucură însă mai ales prin aceea că denotă, pentru solitarul cu voie dar mai ales fără voie care sînt, solidaritatea şi căldura sufletească a confraţilor ce mi l-au acordat.

N-aş vrea să încheiem prezentul interviu cu aceste gînduri despre o încununare pe care o meritaţi, în fond o recunoaştere a dumneavoastră ca poet, ci cu un crez poetic, aşa cum îl vede poetul Gheorghe Grigurcu, fără să-l aibă în vedere pe criticul literar pe care-l poartă deopotrivă în fiinţa sa creatoare.

În momentele lor de autenticitate, poetul şi criticul coincid, nu se poate altminteri. Dar mă invitaţi la expresia unui „crez” al poetului, care, în cazul de faţă, ar fi nimerit să fie al ambilor. Să încerc o variantă a acestuia. Pe o latură, poezia reprezintă un efort limitativ, acrobatic, pe muchia abisului, datorită determinării sale stilistice, poetul fiind, după cum socoteşte Valéry, „personajul cel mai vulnerabil al Creaţiunii”, care „merge în mîini”. Pe o altă latură, ea e o eliberare, deschizînd o fereastră spre absolut, excitînd, după cum consideră Baudelaire, „nu ştiu ce sursă a infinitului personal”. Grandoarea poeziei n-ar putea fi aproximată printr-un asemenea paradox? Vă mulţumesc pentru prezentul dialog.

Şi eu vă mulţumesc.

A consemnat Gellu Dorian