Morţii lipsesc de la un timp dintre noi.
TOMA CARAGIU

este marţi dimineaţa, 13 martie, 2018. Afară plouă cu găleata. Şi toate găleţile cu apă ale lumii se răstoarnă cu zgomot pe acoperişul casei mele. Toate picăturile astea nesfîrşite bat un ritm infernal şi nu mă lasă să-mi adun gîndurile. Fragmente scurte, cîte un cuvînt, o privire, un gest se strecoară prin perdeaua asta de ploaie. Bunica maternă îmi spunea, cînd se prăpădea cineva şi ploua în ziua înmormîntării, că îi pare rău omului că s-a dus. Habar n-am de ce mi s-a înfipt asta în cap. Şi multe alte grozăvii care au întins perfect corzile copilăriei pe tărîmul imaginarului, al unui spaţiu cu multe ziceri implacabile, de necomentat. Astăzi ne despărţim fizic de GETA CARAGIU GHEORGHIŢĂ. De un univers unic. De un spirit. Un artist excepţional, un sculptor puternic, incandescent, dominator, o profesoară cu har şi ţinută, pasionată pînă la Dumnezeu în a-i forma pe ceilalţi, în a-i modela, aşa cum făcea cu piatra, cu bronzul. Acum un an, pe 7 martie, la Teatrul Naţional din Bucureşti, vernisam expoziţia de sculptură „Toma şi ai lui”, după patruzeci de ani de la acel blestemat 4 martie... Geti Caragiu a avut un destin greu, complicat, ca toţi aromânii, dar nu numai asta. A fost un om zguduit zdravăn de foarte tînără. A suferit că a trebuit să-i îngroape pe toţi cei pe care i-a iubit. Frate, Tată, Mamă, Soră, Soţ. Asta spunea des în ultimul timp. Verbaliza acum ce doar ochii ei frumoşi, feminini, calzi şi aprigi au arătat atîta timp. „Eşti un fel de Firs, Geti...” i-am spus într-o după-amiază, în grădina ei. În ultimii ani mi s-a părut că doliul nu se mai dezlipeşte de ea. Că nu îi iese din ochii. Geti era tumultoasă, învîrtea valuri de energie cu prezenţa ei, era foarte directă, caustică, ironică, ludică dar şi îngrozitor de fragilă... De ea m-am ataşat tîrziu şi cel mai special, într-un fel. Pe Toma Caragiu nu l-am cunoscut personal. Matilda Caragiu Marioţeanu mi-a fost profesoară, am rămas apropiate şi dincolo de lingvistică, dialectologie, etimologie, istoria limbii române, examene complicate, complexe, profesori eminenţi, oameni de ştiinţă de marcă europeană. Cu Matilda vorbeam şi de ale vieţii, ea cu aplomb, gesticula, se agita, încerca să mă ia părtaşă, implicit, la tot ce gîndea, ce făcea. Se oprea şi mă scana cînd nu eram de acord. Sever. Îndelung. Rămîneam fermă şi... schimba tonul, subiectul. Cînd ne despărţeam, îmi explica de ce aşa şi nu altfel. Tăcerea amîndurora înghiţea cuvintele şi malurile ce ne despărţeau. Pe Geti am cunoscut-o ultima. Sora cea mică. Cred că Matilda ne-a predat ştafeta. Aşa, în treacăt, cumva, băgîndu-l pe Toma la mijloc. Amîndouă erau teatrale, dar diferit. Geti mi s-a părut că seamănă cu Giulietta Massina. Ca şi Mama mea. Cu Gelsomina din La Strada. Un fel de clovn trist. Geti era cabotină, vorbea direct, pe şleau, nu se ferea de miezul dur al cuvîntului frust cum nu se temea de piatră. Construia imagini enorme din poveşti fabuloase de familie, de la facultate, de pe la vernisaje, cu băieţii, din balade şi legende şi intra în nişte detalii minuscule, abia perceptibile, gracile, în cromatică delicată, alb, albastru, auriu. Aşa şi lucra Geti Caragiu, de multe ori cot la cot cu Gheorghiţă, adică, Alexandru Gheorghiţă, sculptorul minunat şi soţul ei. Lucrările lui Geti Caragiu sînt, multe, monumetale, dezvoltă un stil românesc modernist, stilizat, o poveste, un model, legende, eroi. Făcute în piatră sau bronz, au personalitate, stau să spună ceva, să mărturisească. E ceva ce m-a frapat privindu-le. Aromânii nu au renunţat niciodată să-şi rostească poveştile. Să facă orice ca să nu fie înghiţe de timp, de vremuri, de ignoranţă, de uitare. Şi asta am văzut în arta sculptoriţei Geta Caragiu Gheorghiţă. Deşi părea cea mai fragilă din neam, Geti mi s-a părut cumva cea mai puternică. O mînă de om care scotea piatra din prizonierat şi îi sufla forme, destin, viaţă. A intrat în 1950 la secţia de sculptură a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti şi a fost studenta sculptorului şi profesorului Boris Caragea. Studenţii pe care i-a avut ea însăşi, promoţii şi promoţii, au fost fascinaţi de libertatea ei de expresie şi de cea interioară a profesoarei lor. A ştiut să se bată şi să susţină valorile, aşa, cu răbdare şi cu tenacitate, cu dalta, meticulos, pînă cînd forma o mulţumea.

Acum destui ani, m-am dus la ea hotărîtă să facem o expoziţie la Ploieşti, în foaierul Teatrului ce poartă numele lui Toma Caragiu. Era cald. Foarte cald. Am stat în curte, la o masă simplă, de lemn. Nu s-a lăsat uşor. Părea că nu mai are chef de mai nimic. Răbdarea tuturor, a lui Dragoş, a lui Ştefan – băieţii ei – lumina soarelui. Din cînd în cînd, cobora la Gheorghiţă. Venea schimbată! Şi la faţă. Parcă întinerea. Se împicioronga, devenea autoritară, schimba din mers propunerile noastre, le dădea sens, contur, substanţă. Îşi lua putere din sursa ei magică, din omul ei. Era ceva atît de simplu. Şi de sfînt. Asta aveau ei, clanul lor. Şi au. Dincolo de talent, har, geniu, ştiinţă, titluri, decoraţii, premii, recunoaşteri, anvergură. Ceva simplu, natural, autentic, concret, nesofisticat, fizic şi, mai apoi, metafizic. Ceva puternic care vine din pămînt şi din credinţă, din esenţe tari, greu de clintit sau de mistuit. Ne topeam de căldură şi ne punea pe jar nehotărîrea lui Geti. Fiecare fibră a ei simţea frămîntarea. La un moment dat, nitam, nisam, Geti s-a sculat şi a început să şuşotească, uitîndu-se spre cer. Chema paparudele ei fermecate! Doamne, Dumnezeule, şi cînd s-a pornit o ploaieeeee!!! Am ştiut că aşa a formulat Geti acceptul ei... Am calculat cu Ştefan şi cu Dragoş partea pragmatică, drum, montare. Geti coborîse la Gheorghiţă, în chilia lor. Acolo am coborît şi eu cînd m-a chemat ca să-mi iau rămas bun de la el. N-a spus asta. Să mai stăm şi noi trei!... Şi am stat. Printre icoane, vase de ceramică veche românească, fotografii... Doar Geti vorbea. „E adevărat că voi aţi făcut ansmablul şi desenul Fîntînii din Parcul de la Sinaia, din spatele Hotelului Palace?”. Geti era prin munţi, prin puşcării, cu bunicii, cu Mama şi cu Tata, cu morţii şi cu viii, cu nunţi şi înmormîntări, cu neamul lor adunat la cîte o masă, cu nepoţi... Gheorghiţă mă ţinea de mînă. Şi mi-o strîngea cînd aproba cel întrebam. În camera lor ascetică m-am umplut de golul lăsat de ai mei, de nostimade şi de ctitorii, de poveşti esenţiale despre om, despre viaţă şi despre moarte, despre frică şi despre bucurie, de alb-albastru-auriu, de misterul omenirii, de cele mai simple adevăruri. Cele mai simple şi mai palpabile. M-am legat altfel de familia ei. Am simţit că-mi pune ştafeta în mînă. Ştefan, Lili, Kiki, Sofi, Toni, Luca, băiatul meu, Dragoş, Cristina... De Caramitru pe care ea l-a iubit altfel decît Toma, decît Matilda... şi care plîngea, pur şi simplu, cînd o vedea pe Geti... Plouă, plouă fără de sfîrşit! Paparudele lui Geti şi-ai ieşit din matcă! Şi ştiu că-i pare rău că se desparte de tot ce-i aici, deşi dincolo o aşteaptă toţi ai ei!...

O sunam din maşină, din tren, de pe cîte un aeroport. Începea grav şi termina prin poanta ei a la Chaplin... Era şefa clanului acum şi, aşa cum făcea şi Mama mea, îmi amintea cînd e ziua lui cutare sau lui cutare. Am cumpărat la o licitaţie un portret al lui Toma desenat de ea. M-a pus să-i descriu liniile, curbele ca să ştie care desen anume. Îmi spunea cîte o chestie aşa, precipitat, ca pe un mare secret, niciodată pînă la capăt. „Treci pe la mine!”, era întotdeauna poftirea de rămas bun. La penultimul telefon, eram în maşină. „Ce asculţi tu acolo?”, „Brahms, Geti!”.

În seara ultimului priveghi, am stat în faţa porţii de pe Polonă 58 şi am ascultat acelaşi Brahms. Simfonia nr. 1. Pînă la capăt. Pentru că aşa a făcut totul pe lumea asta această formidabilă artistă GEORGETA CARAGIU GHEORGHIŢĂ. Pînă la capăt!