Despre gesturile largi se spune că sînt teatrale. Şi invers. Tehnică a mişcării, însă nu doar atît. Toate formele largheţii - generozitate, admiraţie, deschidere, complicitate, chiar confort - sînt în felul lumii în semicerc. Închinată, cu replici şi roluri, unui templu din plăpînd. Făcut din aţe sufleteşti cînd dure, cînd moi, al căror desen sentimental, în numele bucuriei şi pentru marile tristeţi, trăieşte din memorie. Aş putea spune, fără să greşesc, de n-ar fi căpătat, cuvîntul, nesuferită coadă de hîrtie, din omagiu. Din emoţia afară de care nu există amintire, fiindcă nu e legătură, alta decît inelele de creştere ale sufletului, repetînd, în ani, aceleaşi drumuri interioare, între cine eşti şi cel care erai. Pudrată de melancolii, amintirea e a teatrului, cum este perspectiva a picturii.

Sînt energii care voalează fotografia şi evită reportofonul. Dar cad, domolite, în mrejele prieteniei, în dulcile capcane ale răbdării curioase, ale solidarităţii recunoscătoare. Acelea pe care le întinde Silvia Kerim, scoţînd, de la patruzeci şi doi de oameni ai scenei, într-un fel sau altul, tot atîtea spectacole. Festivalul lor se cheamă Amintirea ca un parfum..., o carte-album, de dialoguri omeneşti, o fototecă răsfoită bonom, în care esenţialul zăboveşte în anecdote. Distinsă cu două premii ca nişte aplauze (al preşedintelui UNITER şi al publicului de la Gaudeamus), cartea Silviei Kerim e recomandată, dinspre teatru şi dinspre filmul documentar, de Marina Constantinescu şi Laurenţiu Damian. O carte a actorilor "ocrotiţi şi iubiţi", spune Marina Constantinescu, în care libertăţile acordate şi primite cu bucurie îi dau, aparte de ziua trăită cu grabă, consistenţa vieţii unui duh de aer, Ariel... Care, dacă nu intră în destine, "mari, covîrşitor de mari", cum le vede, în decorul generaţiilor suprapuse, Laurenţiu Damian, se risipeşte.

Împotriva risipirii, a ieşirii din scenă, şi pentru un tablou de familie din care, pînă la sfîrşit (care sfîrşit? parfumurile sînt veşnice...) nu pleacă nimeni, ia Silvia Kerim cîteva zeci de interviuri. Unele pentru Formula AS, căreia cartea îi e dedicată, şi toate pentru plăcerea de-a sta de vorbă, fără zor şi fără întrebări profesionist-incomode, calm, cald, lăsîndu-l pe fiecare să se arate cum poate mai bine, cu-ntreaga-i figură din spatele măştii. Cuminte, prieteneşte, pe rînd. Ordinea, singura posibilă, e alfabetică. Se strigă catalogul, fără an, al unei clase de la Teatru.

Fireşte, cei care trec prin pagini, prin poze sînt mult mai mulţi. Toate împrejurările în care Mircea Albulescu trebuie să facă rost de bani, în anii '50, pentru cîte-un pui de chef studenţesc, îl au pe Amza Pellea în rolul "victimei": "El, Amza, era, săracul, "băiatul" care păţea mereu cîte ceva. Iar eu - "Jidanul" care făcea rost de bani." Blaga, înconjurat de studenţi, şi Cercul literar de la Sibiu ies din tinereţea lui Ion Besoiu, traversată, fugar, şi de umbra unui Maniu elegant, "arhivat", ca imagine, pentru un rol de mai tîrziu. Şi marcată definitiv de un bunic genial, cu simţul replicii.

Dialogul cu Andrei Blaier, rezumat din loc în loc ("discutăm îndelung..."), e despre lipsuri şi cărţi. Despre Ion Voicu, despre Iosif Naghiu, despre credinţa în bunătate. Un film de atmosferă, avînd, de la un fir de conversaţie la altul, curgerea amalgamată a visului. Din nou, despre copilărie, cu Coca Bloos, şi despre amintirea... ca un miros. Mirosul, atîta vreme amînat, al victoriei, al fericirii.

Dintre chapeau-urile de care Silvia Kerim îşi însoţeşte discuţiile cu, cel mai adesea, prieteni vechi, probabil că cel care-l prefaţează (sic!) pe Ion Caramitru e cel mai emoţionant. Reface drumul de la spectator la prietenă şi, de bună seamă, înapoi. Interviul, în prima lui parte, trece pe lîngă scenă, spre căsuţa de la Moeciu de Sus, spre familia din 'nainte şi din 'napoi, spre povestea lui "Pino", o istorie de dinainte de naştere, spre celălalt nume, Horia-Leonida. În fine, teatrul, între premiera cu Eminescu, al lui Sică Alexandrescu, şi pasul spre Bulandra, premiile, regizorii, cutremurul din '77, încercarea disperată de-al salva pe Toma Caragiu, Eminescu după Eminescu, şi "nu trageţi". Nici măcar cortina...

Copilăria Florinei Cercel, cu tatăl arestat politic, cu ochii albaştri ai bunicii care a visat-o artistă, e un alt episod din "rezistenţă". Rezistenţa unei cît de firave încrederi în frumuseţea lumii, în şansă, în lucrurile care, nefolosind la nimic, sînt tot ce are viaţa mai de preţ. Fericirea, succesul, mulţumirea ceremonioasă a unui anonim sînt fiicele acestei rezistenţe.

Fără amintiri urîte trece, prin galeria Silviei Kerim, Dina Cocea. Crescută în familia lui Constantin Mille, a lui N.D. Cocea, a Alisei Cocea, toţi, enfants terribles, scriind sau scriindu-li-se cronici, printre oameni "despre care astăzi se învaţă la şcoală", cunoscîn­du-i pe Păstorel şi pe Ion Vinea. Discuţia cu doamna Cocea e un omagiu pentru tout Bucarest, pentru tabieturile lumii bune dintr-o epocă "fără întoarcere".

O poveste despre profesor şi studenţi, Ion Cojar şi Alexandrina Halic, Uritescu, Dionisie Vitcu, Luminiţa Gheorghiu. Despre "ioi, Ioţo dragă, băiatul s-a dus să se facă măscărici... clovn...", despre respectul cîştigat, de­spre Babelul unui sat cu croaţi, nemţi, unguri şi ro­mâni, despre "Die schönen Tagen sind am Ende", despre Gemi Zamfirescu şi fiica lui. Despre o singură şi mis­tuitoare iubire, pe scenă şi la catedră.
Înapoi la Dina Cocea - cartea Silviei Kerim e plină de folositoare zăbavă şi de întoarcere... - şi la studentul ei din Institut, Gheorghe Dinică. Pe vremea cînd se mînca "teatru pe pîine", iar meseria (horribile dictu!) se prelungea în discuţii peste program, în restaurantele vremii. Cînd învăţai stînd la masă. Cînd înnodai legături, cu Nepotul lui Rameau, între Diderot, Gellu Naum, David Esrig, Marin Moraru. Cîndva, poate atunci, teatrul a fost, cum spune Esrig, "altarul credinţelor omenirii." Pe care nu se depun jertfe, ci "pete de sensibilitate" pe care Marin Moraru le vede mînjind sufletele cu sentimente şi stări. Pete încercuite de gesturi largi regizorale, ale lui Ciulei, Pintilie şi, altfel, Esrig.
Ştefan Iordache, reproşîndu-şi că n-a fost mai atent... la prostie, mulţumindu-se însă a ţine teatrul ca pe o religie. Serios şi acaparator. Între nea Mitu şi poveştile cu sfinţi. Cîteva vorbe schimbate cu Marcel Iureş, în părţile Deltei, la Festivalul "Anonimul". Despre teatru din "imbold inexplicabil", despre film şi carieră. Despre Hollywood şi despre "gluma lui Dumnezeu". România.

Un Lear necanonic, al lui Penciulescu, filmele lui Veroiu şi recitările de poezie, drumurile prin ţară, rădăcinile, prietenii. Petre }uţea şi neverosimilu-i discurs despre filosofia lui Camus. Curcubeele presimţite. Ovidiu Iuliu Moldovan.

O definiţie a bibanului (Bibanului), deschizînd o anecdotă. O poreclă, prin extindere, de la frate, care-a apărut la şcoală cu un biban din prăvălia de peşte a lui tată-su. Şi o lungă, dulce-amăruie vorbire despre box şi mahalaua hoţilor mărunţi, cu tîlharii ei gentilomi, despre panorama cu minuni, despre mari actori, mari profesori, întîlniri, destine. Din nou, despre curcubee, două, deasupra Bucureştiului. O lume a nepreţuitelor coincidenţe, o lume care cunoaşte despărţirea, dar o simte mai puţin, apărată fiind de amintiri. Răsfăţată de ele, se dă în spectacol în lună plină. Larg, dezinvolt, cuceritor.

În spate sînt furtuni, în faţă sînt nelinişti, unele cu neputinţă de înfruntat prin text. Şi totuşi, cine nu crede că patima stăruitoare învinge frica, ursuzlîcul, singurătatea să citească această carte. Poate că speranţa ce-am văzut-o pe-un perete, Believe in Art. It will pay back, n-o să ne mai pară - hm! - crasă naivitate. Va fi, atunci, şi meritul unei cărţi de bună ascultare, datorate unei iubitoare de feerii, fie ele la radio, în muzicaluri sau între pagini de literatură. O carte despre lumi primite. De la cei care, de ani, fac, din nopţile lor de nesomn, serile noastre de bucurie.