Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
George Topîrceanu şi tinerii săi confraţi de Nicolae Scurtu

Biografia şi opera poetului, prozatorului, jurnalistului şi traducătorului George Topîrceanu (1886–1937) au fost cercetate şi interpretate, cu rigoare, de istoricul şi criticul literar Const. Ciopraga, unul dintre cei mai profunzi cunoscători ai itinerariului autorului Baladelor vesele şi triste.
Apelând, consecvent, la opera literară a lui George Topîrceanu, dar şi la paraliteratură: memorii, jurnale, însemnări biografice, epistole, Const. Ciopraga a augmentat exegeza literară cu un portret autentic al unui poet inclasabil.
Remarcabilă este şi activitatea sa de îndrumător literar al tinerilor săi confraţi pe care i-a descoperit şi publicat în revistele din Iaşi, precum Viaţa Românească, Însemnări literare şi, desigur, Însemnări ieşene.
După lectura atentă a manuscriselor încredinţate de Alice Călugăru, Lucia Mantu, Profira Sadoveanu, Otilia Cazimir şi Sandra Cotovu, poetul şi profesorul de estetică literară George Topîrceanu elabora epistole convingătoare privind modul de a scrie poezie sau proză.
Un fapt cu totul revelator îl constituie cele peste cincizeci de epistole trimise prozatoarei Constanţa Cotovu (1898–1987), în care întâlnim preţioase lecţii de stil, de compoziţie, de uzitare a limbii literare, de analiză psihologică şi, evident, energice îndemnuri de a citi şi a reciti capodoperele literaturii europene. Şi nu numai.
George Topîrceanu, secretar de redacţie perpetuu, dublat, în acelaşi timp, de un excelent cunoscător al literaturii române, poseda voluptatea descoperirii, citirii şi publicării unor confraţi, în opera cărora intuia un dram de talent.
Era atât de convingător în această ipostază încât, adesea, îl impresiona şi, uneori, îl uimea până şi pe severul şi glacialul G. Ibrăileanu.


*

Iaşi, 27 noiembrie 1935

Mult stimată şi scumpă prietenă,

Iartă-mă că-ţi zic aşa de astă dată, când trece umbra morţii printre noi ne apropie pe unii de alţii. Nu încerc să te consolez de durerea care te-a lovit. Ştiu din experienţă proprie ce slab efect au încercările altuia de a ne consola, când e vorba de pierderea unei fiinţe scumpe.
Cu firea pe care ţi-o cunosc destul din corespondenţa noastră, mă tem ca, la d[umnea]ta, durerea încercată să nu rămâie prea multă vreme tot aşa de intensă ca la început.
Am vrut mereu să-ţi scriu, în ultimele săptămâni. Se vede c-a fost imposibil, de vreme ce nu ţi-am scris.
Alaltăieri a trebuit să plec la Chişinău. Am avut intenţia să-ţi scriu înainte de plecarea trenului, dar am fost sigur că scrisorile noastre se vor încrucişa pe drum.
Astă noapte, la întors, s-a oprit trenul în câmp vreo două ceasuri din cauza viscolului, dar, deşi plecasem răcit, m-am întors aproape înzdrăvenit.
Am avut şi eu multe în timpul din urmă. Între altele, am prins de veste că un editor de la Bucureşti m-a înşelat în aceşti din urmă trei ani, la nişte cărţi didactice, cu aproape 100.000 de lei. Exact: 94.300. Şi încă, asta nu m-ar fi supărat aşa de tare cât faptul că, după unele indicii, unul dintre cei mai buni prieteni1 ai mei a ştiut ş-a tăcut, poate chiar a profitat de încrederea mea în el. Asta să rămână numai între noi.
Iată de ce, în general, nu prea iubesc eu oamenii. În privinţa asta, seamăn puţin cu tatăl d[umi]tale. Îţi înapoiez bucăţile din jurnal şi-ţi mulţumesc că mi le-ai trimis.
Îţi înapoiez şi manuscrisul. Transcrie-l frumos şi trimite-l direct lui Sevastos2. Încă o dată, n-am nimic contra, să-i trimiţi şi să-i scrii tot ce crezi că este în interesul d[umi]tale. Mă îndoiesc numai de rezultat.
Ce titlu să dau fragmentului? Găseşte-l singură de data asta. Nu uita însă să-i adaogi subtitlul, ca de obicei: „Din jurnalul...” etc.
Am schimbat începutul. În ansamblul romanului, începutul capitolului ar fi mers aşa cum l-ai pus d[umnea]ta. Dar publicând fragmentul izolat, e mai bine să-l începi cum am spus eu. Ar fi bine şi la final să găseşti o frază mai de efect, să nu fie două fraze scurte, una după alta.
Evită, de asemenea, pe cât poţi, cacofoniile în text: unui cititor mediocru îi fac impresie urâtă.
Pe viitor, caută să alegi un fragment cu mai multe fapte, cum era Conferenţiarul 3. Aici, nu se întâmplă decât un singur fapt, şi acela mărunt: eroina e surprinsă citind pe Dostoievschi. Atât.
De ce nu eşti aici, să putem sta mai mult de vorbă? Te-aş fi consultat şi eu la ale mele. Cartea mi-i aproape gata. E bună. Dar am scris-o sporadic, pe sponci. Niciodată nu mi s-au pus atâtea de-a curmezişul, din afară, ca să n-am când scrie.
Te rog, când vei citi-o, să-ţi aduci aminte că eu nu vreau să-mi pun sufletul în ceea ce scriu, sunt un meşteşugar, nu artist.
De aceea, adesea, eu nu samăn deloc cu literatura mea. Fac artă literară, cum aş lucra un obiect oarecare la strung. Numai pe dedesupt se simt unele lucruri, fără voia mea. Şi mi-i ciudă că se simt. Noroc că, la noi, nu prea are cine să bage de seamă.
Iartă-mi, te rog, caligrafia neîngrijită. Trimite-mi oricând fragmente şi consultă- mă de câte ori ai nevoie sau vrei să publici, nu te mai teme atâta că abuzezi.
Cu cele mai alese sentimente,
G. T[opîrceanu]

*

Iaşi, 24 decembrie 1935

Mult stimată prietenă,

Nu ştiu dacă vei primi aceste rânduri înainte sau după Anul Nou. Eu scriu în ajunul Crăciunului, dar poşta merge greu, chiar când nu are pretextul sărbătorilor.
Ce să-ţi urez de Crăciun şi Anul Nou? Întâi, petrecere frumoasă, se-nţelege, şi nu prea obositoare. Aveţi, desigur, casă deschisă, primiţi şi faceţi multe vizite, dar toate astea obosesc la urmă.
Al doilea, „rog pe bunul D[umne]zeu” ca anul care începe sau a început să-ţi aducă toate satisfacţiile pe care le doreşti. Şi literare, şi casnice, şi mondene.
Să lucrezi cu spor şi cu drag, să duci o viaţă liniştită lângă tovarăşul d[umi]tale4, la adăpost de zbuciumul prea mare al lumii externe; să ai o quieta mens5, care e lucru esenţial şi pentru om şi pentru scriitor.
Am stat 10 zile la Bucureşti, unde am izbândit pe deplin în afacerile mele. A trebuit să lupt cu trei vulpoi bătrâni, oameni de afaceri, care încercaseră să mă înşele cu o sumă importantă de bani.
Au fost scene de comedie, pentru mine, păcat că nu se putea să asişti, invizibilă. Am rămas cu o impresie definitivă despre acest soi de oameni, norocul lor este că noi ne ocupăm mintea cu lucruri mai înalte, că nu ne place să ne îndreptăm creierul în direcţia asta. I-am terasa.
Cei trei de care vorbesc erau, la început, superbi. Mă socoteau copil, ageamiu, poet. Dar când am început, calm, să parez toate loviturile lor, apoi să-i atac şi să-mi bat joc de ei, i-am demontat complet.
A treia zi, erau lamentabili. Puteam să le dictez orice condiţii, că-i aveam în mână, dar am fost judicios şi generos. Păcat că, fiind prea complicate, nu-ţi pot da amănunte, ai fi putut scoate un roman întreg.
Am vorbit despre Căi lăturalnice cu editorul Ciornei, apoi cu Steinberg. Mi-au ripostat, pe rând, acelaşi lucru: dacă garantez eu succesul de librărie sau măcar siguranţa că-şi pot scoate suma importantă pe care ar cheltui-o cu tiparul şi hârtia.
Dar pot eu să garantez? Succesul de vânzare nu depinde de calitatea romanului, ci de gustul publicului şi, de noroc. E o chestie de zar, cum ţi-am mai explicat şi altădată.
În orice caz, vom mai vedea noi. Să căutăm şi un titlu mai atrăgător.
I-ai scris lui Sevastos să vorbească cu Editura „Adevărului“ despre Visul unei nopţi de vară? Eu n-am vrut să dau ochi cu el, fiindcă mi-a făcut o măgărie cu Prefaţa6 pe care mi-a tipărit-o în Ad[evărul] lit[erar] şi artistic. Vei fi văzut în numărul următor o Rectificare, cam în doi peri.
Am căutat fragmentul pe care l-ai trimis şi nu l-am văzut. Te-a amânat, desigur, că era n[umăr] de Crăciun şi d[umnea]ta n-aveai nimic de Crăciun.
M-am întors în Iaşi de vreo 8 zile. E de necrezut cât sunt de hărţuit de oameni. Mi s-au cerut în vremea asta cel puţin şapte conferinţe în Iaşi şi în alte oraşe, în diferite scopuri de binefacere, plus interviu, articole gratuite, etc.
Valer Donea7 cel cu portretele de scriitori, e Profiriţa S[adoveanu] cu bărbat[ul] său. M-a rugat să-mi scriu singur portretul, cum au făcut Otilia Cazimir, în mare parte, şi Ionel Teodoreanu. Dar eu nu pot şi nu vreau să fac aşa ceva. Acum, m-aştept la orice!
O veste bună pentru d[umnea]ta: la 1 ianuarşieţ apare aici o revistă Însemnări ieşene8. Mi s-a cerut să fiu director, am refuzat. Îţi voi trimite-o.
Sărutări de mâini,
G. Topîrceanu

[Doamnei Tanţi Cotovu, Strada Traian, nr. 51, Constanţa].

*

[Iaşi], 21 ianuarie 1936

Mult stimată prietenă,

Dacă ai vreme şi bună dispoziţie, te rog să trimiţi pentru Însemnări ieşene o bucată9 pe care o vom intitula Scrisori din Constanţa. Am vorbit cu Sadoveanu şi el e de acord în privinţa asta.
Vom avea o rubrică pentru astfel de corespondenţă, din celelalte oraşe ale ţării.
Esenţialul e să nu te sperii, să crezi că ţi se cere cine ştie ce. Scrie despre toate şi despre orice vrei, ca şi cum ai răspunde unei prietene, care nu cunoaşte oraşul decât vag şi care te-ar întreba: Ce mai e pe la Constanţa?
Vezi că poţi să faci digresii subiective dacă vrei ori să dai informaţii obiective dacă ai gust, despre viaţa de acolo, ziare, reviste, teatru, conferinţe, aspectul mării, portul, vapoarele, atmosfera, sezonul, etc., etc., să spui tot ce ai pe suflet într-o singură cronică.
Poţi da de fiecare dată două pagini, maximum două şi jumătate, de cele obişnuite, scrise la maşină, pe formatul obişnuit al manuscriselor dţumiţtale trimise mie până acum, poţi să le scrii şi cu mâna, numai să nu depăşească proporţiile de mai sus, dacă ar fi scrise la maşină.
Mai încolo, vei da, desigur, şi alte bucăţi de literatură: schiţe, impresii, fragmente de roman.
Vreau să-ţi faci drum în această revistă, unde bucăţile d[umi]tale vor fi tipărite frumos, sub ochii mei, mai îngrijit decât la Adev[ărul] literar, unde textul apărea pe o pagină mare, în coloane frânte şi la un loc cu bucăţi străine.
Despre edituri vom mai vorbi. Numele d[umi]tale va fi din ce în ce mai cunoscut, poate să am grijă şi de asta, când mi-o veni la îndemână să te laud, şi în curând nu vei mai avea nevoie să deburaezi10 nimic pentru a apărea în volum, ci vei primi d[umneaţ]ta drepturi de autori de la editori.
Revista a prins, deşi nu i-am făcut nici o reclamă. Existenţa ei e asigurată din fondurile Universităţii pe doi ani de-acum înainte; exemplarele date la librării s-au epuizat şi abonamentele curg. Dar încasările nu s-au făcut încă şi noi lucrăm gratis, în special dr. Popa, cel entuziast.
Al d[umi]tale, cu salutări de confrate,
G. Topîrceanu

[Doamnei Tanţi Cotovu, Strada Traian, nr. 51, Constanţa]


Note

Originalele celor trei scrisori, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.
1. Mihail Sadoveanu, coautor la unele manuale didactice.
2. Mihail Sevastos (1892–1967), poet, prozator, gazetar şi memorialist. Din anul 1925 este numit director al revistei Adevărul literar şi artistic până la suprimarea publicaţiei, în 1939.
3. Sandra Cotovu, Conferenţiarul în Adevărul literar şi artistic, 14, nr. 774, 6 octombrie 1935, p. 7, col. 1–7.
4. Virgil Cotovu, inginer, intelectual distins, care a călătorit în cele mai îndepărtate şi exotice locuri de pe glob.
5. O minte netulburată.
6. George Topîrceanu, În loc de prefaţă în Adevărul literar şi artistic, 14, nr. 783, 8 decembrie 1935, p. 5, col. 3-7. [La volumul Pirin Planina. Episoduri tragice şi comice din captivitate].
7. Valer Donea, Domniile lor Domnii şi Doamnele. Bucureşti, Editura Adevărul, 1937. Soţul Profirei Sadoveanu, Costache Popa, era unul dintre cei mai exigenţi traducători din literatura engleză.
8. Revista Însemnări ieşene a apărut la Iaşi, în anii 1936–1940, sub conducerea lui Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu şi Gr. T. Popa.
9. Sandra Cotovu, A trecut vântul pe lângă noi... în Însemnări ieşene, 1, nr. 7, 1 aprilie 1936, p. 269–274. Bibliografia revistei mai consemnează încă şapte colaborări, cu proze, ale scriitoarei Sandra Cotovu.
10. Curăţire, intervenţie.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara