Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Aniversare:
Gelu Ionescu - 75 de ---



Ion Vianu

În tinereţe şi mai apoi

La începutul anilor şaizeci am cunoscut la o petrecere într-o casă din strada Caragea- Vodă un băiat cam deşirat, de o eleganţă şi îngrijire cu atât mai remarcabile cu cât era, sigur, lipsit de mijloace. Avea o plăcută figură de intelectual, cu globii oculari măriţi de lentilele unor ochelari puternici. Expresia lui era melancolică, dar nu întunecată, ca a unui personaj dintr-o comedie shakespeariană. De fapt, era o tristeţe plină de humor, a României din celebra poemă bacoviană. Era firesc să fie aşa fiindcă băiatul era coborât din Moldova profundă. O Moldovă, o Românie, a moşierimii mijlocii, care suferise marile lovituri ale revoluţiei, o clasă ruinată, deprimată, ai cărei descendenţi priveau viitorul fără mare nădejde. Gelu Ionescu – el era – începuse studii politehnice; dar nu rezistase ispitei; mare cititor, deja, fără să fie încurajat în această decizie, din proprie iniţiativă, nemăsurând riscurile, luase calea literelor. Părinţii lui, ca „duşmani de clasă”, pierduseră tot, puteau să-l ajute prea puţin. De aceea trebuise să lucreze: făcuse o mulţime de meserii; la un moment dat, frumuşel cum era, fusese figurant la operetă. Amintesc acest amănunt, fiindcă amintirile lui din perioada în care făcea parte din figuraţia Liliacului m-au făcut să descopăr una din calităţile lui eminente, care îl făceau dealtminteri şi iubit în ceata lui, compusă din o grămadă de fii şi fiice de „foşti” cum se zicea, Andrei Gheorghiu, Sandu Rosetti, Ştefan şi Mihai Racovitza, Răzvan Theodorescu, Vlad Georgescu şi tânăra lui soţie, balerina Ruxandra Racoviţă, o frumuseţe bizantină trasă prin inel şi altă frumoasă deşteaptă, Ioana Bolomey, care avea să devină soţia mea şi mă antrenase în cerc. Gelu era, printre noi, l’amuseur, cel care făcea să se râdă; în afara scheciurilor cu opereta, avea o seamă de alte poveşti şi, mai ales, poseda un dar al imitaţiei de neîntrecut. Gama de „victime” era largă; câţiva ani mai târziu, când Ceauşescu ne colonizase, ca tuturor românilor, conştiinţa, Gelu deveni imitatorul lui impecabil, adăugând cu un adevărat zel profesionist, de fiecare dată, o nouă nuanţă în gâjâiala indimenticabilă a scornicescului. Fiindcă – şi aici ajung la o altă trăsătură a celui ce-mi devenise între timp bun amic, Gelu avea, şi atrăgea atenţia asupra acestui lucru cu justificată mândrie, „ureche absolută”. Nu învăţase un instrument, dar, adevărat, era capabil să discearnă şi umbra unei dizarmonii; era o plăcere să asculţi cu el muzica clasică, o practică pe care am înmulţit-o în anii următori. La aceste două calităţi se adăuga o a treia: avea o capacitate de a citi propriu-zis uimitoare. Sunt feluri şi feluri de-a citi: poţi practica, de pildă, o lectură neatentă şi totuşi nu fără folos. Gelu însă citea subliniind şi nu uita nimic. Student la română fiind, nu se sfii să urce Himalaya literaturii universale, cu creionul: Alpenstock. Atrăsese atenţia profesorului de literatură universală; deveni preparator la catedra lui Tudor Vianu (a cărui operă o edită mai târziu, cu Matei Călinescu şi Sorin Alexandrescu, până când, succesiv, toţi plecară din ţară, editarea încăpând pe alte mâini meritorii). Am amintit că Gelu avea ureche absolută. Într-un anume fel, această calitate senzorială trebuie să fi fost asociată cu una intelectuală pe care aş numi-o „gustul absolut”. Aşa cum percepea o disonanţă, prindea din zbor şi cuvântul nelalocul lui, neverosimilul, greşeala de gust. Când nu citea, mergea la cinema, făcu cronică de film cu acelaşi discernământ.
… Amiciţia noastră se adânci. Era un confident, ne regăseam şi în opinii, şi în gusturi. Am făcut vacanţe împreună, spre bucuria copiilor mei. Am citit Un veac de singurătate culcaţi în iarbă la Oaşa; am navigat cu plutele pe lacul de la barajul Lotrului; am băut beri prea nenumărate la 2 mai, la Dobrogean; miercuri seara venea la noi acasă; cinam, nu înainte dea bea un scotch destul de apăsat. Îl înjuram, ca tot românul, pe Nea Nicu. Devenise o obsesie, o toxicomanie. Nu reuşeam să ne dezlipim de ea. Se petrecu, în schimb, o, dramă: nu mai reuşea să-l imite pe despot. Îi sta în gât, cum se spunea. Ca şi cum acesta s-ar fi răzbunat, luându-i darul.
Cel dintâi, eu am luat drumul exilului. Eram puţin frecventabil, vizitele româneşti în noua noastră aşezare erau rare şi discrete. Gelu continuă să vină, fără teamă, fără complexe. Atmosfera din ţară devenise insuportabilă, noi, prietenii lui, ne răream, rari nantes in gurgite vasto. Ne străduiam, în exilul intern sau extern, să supravieţuim cât puteam pe valul istoriei. Şi a venit momentul marii alegeri şi al marelui sacrificiu: Gelu, din ce în ce mai respectat în ţară, la Universitate, unde îl impuseseră învăţământul şi contribuţiile sale, a ales exilul, condiţia scump plătită a libertăţii.
Au urmat anii „Europei Libere”, doisprezece la număr. Cine a cunoscut postul de radio în vremea aceea i-ar putea compara pe colaboratorii lui cu nişte călugărisoldaţ i. Era o muncă de ocnaş, începea zilnic cu lectura „Scânteii”. Omul sensibil, serios a suportat greu lucrarea zilnică, pe care perfecţionismul lui nu o suporta decât exemplară. Era, ca toţi cei ce colaborau acolo, convins că reprezintă vocea celor cu căluşe din ţară, vorbind în numele lor. Suferinţa lui era covârşitoare, pe măsura mândriei. Libertatea a fost, de fapt, o ocnă pentru el. Dar el, fiul României profunde, trăia durerea separaţiei cu conştiinţa împăcată. A venit momentul când opţiunea lui a fost confirmată de evenimente. A putut să revină la prima lui ocupaţie, predând literatura română la Heidelberg. Şapte ani. A rămas solid în mijlocul evenimentelor, cu gândul la ţară, dar în acelaşi timp, cu nostalgia lumii dispărute. Din pricina asta fiecare voiaj era dificil.
Dar trăia şi partea pozitivă a ţării; prin literatură, manifesta, manifestă şi azi acelaşi discernământ, parcă şi mai întemeiat, pentru a deosebi armonia de disonanţă. Vârsta de şaptezeci şi cinci de ani îl găseşte lucid, combativ fără maliţie… în fond, cu un vast program în faţă.
La mulţi ani,Gelu!


Marta Petreu

La aniversară

Trei sînt temele lui Gelu Ionescu la care mă întorc adesea. În primul rînd, la textele despre Eugen Ionescu; în al doilea rînd, la paginile memorialiste din Copacul din cîmpie / Covorul cu scorpioni; în al treilea rînd, la „prefaţa” volumului Orizontul traducerilor.
Cu prefaţa, intitulată „Cîteva repere”, e simplu: aici autorul explică, în calitate de comparatist, la ce bun traducerile, care sînt traducerile importante pe care le deţine cultura română (în anii de graţie 1981, apoi în 2004, la reeditarea volumului) şi ce anume ar mai trebui tradus; şi n-ar fi lipsit de interes dacă am consulta din cînd în cînd „lista lui Gelu Ionescu”, în fapt, un canon, canonul cultural universal, necesar şi nouă, pentru a vedea ce texte fundamentale ne mai lipsesc.
Cu Anatomia unei negaţii lucrurile nu mai sînt deloc simple. Cartea a fost în mod superlativ ghinionistă, căci, scrisă în timpul ceauşismului, cu intenţia clară de a fi publicată atunci, respinsă de cenzură în 1973, a fost publicată abia la 17 ani de la scriere, în 1991. Puţine texte de istorie literară pot face faţă unei asemenea amînări şi mai ales unui asemenea şoc, să fie elaborate în condiţiile totalitarismului de stînga, dar receptate în condiţiile libertăţii post-totalitare; dar Anatomia unei negaţii, prima monografie românească despre perioada românească a lui Eugen Ionescu, a suportat cu bine şocul. În mod firesc, autorul a ocolit problemele ideologice, arzătoare în epoca interbelică, dar imposibil de adus în discuţie în anii socialismului real românesc, cartea sa centrîndu- se pe Elegii pentru fiinţe mici, pe Nu şi pe publicistica literară a tînărului scriitor, atunci aflată încă în paginile revistelor. La o recitire relativ recentă, mi-am dat seama că Gelu Ionescu este mai sceptic decît orice ionescolog de după 1990 în privinţa valorii poeziei şi a cronicilor literare ale lui Eugen Ionescu. Înclin să cred că are de foarte multe ori dreptate, căci singur faptul că Eugen Ionescu a devenit Ionesco nu conferă automat valoare oricărui text de-al său de început. Şi alte pagini ale lui Gelu Ionescu despre genialul său omonim stau în picioare şi azi, de pildă eseul său (strecurat în Orizontul traducerii) despre personajul ionescian ca arhetip sau ca personaj mitic. Cel mai mult m-au impresionat însă paginile memorialistice despre autorul piesei Englezeşte fără profesor. Astfel, în Copacul din cîmpie respectiv în Covorul cu scorpioni, Gelu Ionescu povesteşte, cu vizibilă afecţiune şi emoţie, întîlnirea sa cu dramaturgul, „un taciturn, fundamental taciturn”, care, în momentul cînd se cunosc, îi spune „scurt” exegetului său român: „Am auzit că te ocupi de prostiile mele din tinereţe...”; un domn „micuţ, puţin rotofei, cu figura de clovn”, un „neliniştit”, de fapt un „geniu”, care şi-ar fi dat volumul „Pléiade” de la Gallimard pentru „încă 20 de ani de viaţă”. Cu adevărat antologic este textul despre înmormîntarea lui Eugen Ionescu, în care surprinde şi jalea celor din convoiul funerar, şi micile scene groteşti din asistenţă; paginile sînt scrise alb, iar sub tonul aparent neutru se aude ca un susur bocetul cronicarului însuşi.
Cu asta am ajuns la memorialistica lui Gelu Ionescu şi la Covorul cu scorpioni, din frumoasa colecţie de Egografii de la Polirom. Cele douăsprezece „fragmente memorialistice”, cum le numeşte el, cu şase mai multe decît în prima variantă a cărţii, au o unitate de fond datorată atitudinii sau tonului: indiferent dacă scrie despre el însuşi sau despre locul lui Eminescu în cultura română, despre experienţa sa la „Europa Liberă” sau despre specificul germanilor, despre părinţii săi sau despre boli, pacienţi şi clinici, Gelu Ionescu nu face nici o concesie cosmetică. Programul său estetic se bazează pe sinceritate, aşa că el scrie cu o politicoasă, cu o urbană necruţare de sine şi de alţii. Mai ales ultima treime a Covorului cu scorpioni mi s-a părut, prin completa lipsă de ipocrizie (boală, vai, atît de frecventă la noi) şi prin stilul frontal în care sînt puse întrebări fundamentale, de pildă: cum poate fi uşurat drumul spre moarte, excepţională.
Pe Gelu Ionescu l-am văzut prima dată în 1981, în Bucureşti: făceam pe curierul şi-i duceam din Cluj un colet sau un plic, dacă-mi amintesc bine, aşa că ne-am întîlnit dis-de-dimineaţă şi am băut împreună o cafea. Deşi de-atunci ne-am mai văzut, în fugă ce-i drept, de cîteva ori, deşi ne auzim din cînd în cînd la telefon, cînd mă gîndesc la el sau cînd îi aud numele, pe ecranul minţii mele apare, într-o stranie fixitate identificativă, imaginea lui din dimineaţa aceea de primăvară 1981. Mi-e destul de greu să cred că domnul acela tînăr, elegant şi arătos, cu care am avut o plăcută conversaţie matinală la o cafea, în braseria de la Bulevard, împlineşte acum 75 de ani. Dar sînt totodată foarte bucuroasă pentru el şi pentru mine, căci, aşa cum spune un celebru prieten de-al amîndurora, „viaţa-i lucru bun”, nu-i aşa?
Dragă Gelu, la mulţi ani!


Gabriel Dimisianu

Melancolie şi ironie

Am fost luat oarecum pe nepregătite când mi s-a propus, zilele trecute, să scriu pentru România literară ceva despre Gelu Ionescu. A împlinit 75 de ani. Pe nepregătite pentru că aveam despre el imaginea unui confrate mai tânăr decât mine cu mai mulţi ani, nu doar cu unul. Pe nepregătite apoi şi prin faptul că nu aveam la îndemână cărţi ale lui importante, pe care aş fi vrut, pentru a scrie, să le recitesc. Nu aveam nici Romanul lecturii, cartea lui din 1976, premiată de Uniunea Scriitorilor pentru debut, nici cartea despre Eugen Ionescu, aceea cu destin accidentat, apărută în 1990, deşi fusese scrisă cu mult înainte, nici volumele cu încărcătură memorialistică (Copacul din câmpie, 2003, Covorul cu scorpioni, 2006). Aveam în schimb, ce e drept, cartea sa cea mai nouă, Târziu, de departe… (Ed. Cartea Românească, 2012), şi Orizontul traducerii, în cele două ediţii, prima din 1981 şi a doua, revăzută, din 2004. Am recitit Orizontul traducerii, ediţia ultimă, şi am citit cartea cea nouă, Târziu, de departe… Însemnările de faţă pornesc de la ele şi sper să conducă măcar la o schiţă de profil a autorului sărbătorit.
Orizontul traducerii este o carte de felul căreia nu ştiu să se mai fi scris la noi. Mă refer atât la obiectul ei, cât şi la modul în care cartea a fost structurată. Prima secţiune e teoretică şi recapitulativă, în a doua accentul cade pe analize. Obiectul îl constituie traducerile în general, ca îndeletnicire cu anumite reguli şi scopuri, şi traducerile din literatura universală în limba română, o reexaminare de opere şi tendinţe menită să ducă la anumite concluzii privitoare la chestiunea mai largă a receptării. Sunt implicaţi în procesul receptării o mulţime de factori, începând cu orizontul de aşteptare, despre care a vorbit H. R. Jauss, şi ajungând la configuraţia politico-socială dintr-o anume epocă, la gustul public dominant şi la altele. Pledoaria lui Gelu Ionescu este pentru o mai susţinută critică de receptare, pentru menţinerea mereu în atenţie a traducerilor curente, dar mai cu seamă a celor care se fac din marile creaţii. Cum se traduc operele emblematice ale Antichităţii, ale Evului Mediu, ale Renaşterii, ale epocii moderne, ale contemporaneităţii, cum se traduce din Homer, din Dante, din Cervantes, din Shakespeare, din Molière, din Goethe, din Hugo, din Flaubert, din Dostoievski, din Tolstoi, din Proust, din Céline, din Malraux, toate acestea se cuvine să fie, în oricare cultură, obiect de preocupare avizată şi sistematică. În secţiunea a doua a cărţii, Gelu Ionescu întreprinde comentarii aplicate ale producţiei de traduceri din anii 1960-80 (aproximativ), urmărind această producţie nu doar sub latura echivalenţelor şi a expresivităţ ii, dar şi proiectând-o istoric, făcând apoi comparaţii, relevând izbutiri şi punând în evidenţă eşecuri. Este în Orizontul traducerii o trecere prin literatura universală care mi-a evocat spiritul cursului ţinut de Tudor Vianu în deceniul şase la Facultatea de Filologie, o expunere şi erudită şi umanizată, plină de căldură şi de culoare. Gelu Ionescu, unul din editorii seriei monumentale de Opere ale lui Tudor Vianu, alături de Matei Călinescu şi Sorin Alexandrescu, este un discipol al marelui profesor confirmat şi de propriul scris.
Cartea recentă, Târziu, de departe…, închinată memoriei lui Matei Călinescu, este compusă din texte pe care Gelu Ionescu le-a publicat mai întâi în revista „Apostrof”. Sunt cronici, dar nu „de întâmpinare”, ci texte elaborate în timp şi de la distanţă (v. şi titlul cărţii), le-a scris, pe cele mai multe, fiind în Germania, după cum ne şi spune. I s-au trimis cărţi şi a putut medita în voie asupra lor, după ce în ţară se scrisese despre cele mai multe. A ales să scrie şi el după cum îi dictau curiozitatea, interesul intelectual, ecourile care răzbiseră până la el, aflat departe.
Sunt cărţi pe care le comentează pentru că autorii lor îl interesează în chip special, despre unii a scris şi altădată, provocat de temele lor şi de lumile pe care le înfăţişează. La Alexandru George, de pildă, în romane, are de urmărit tema destrămării burgheziei citadine bucureştene, a unei lumi care e şi a Supravieţuirilor lui Radu Cosaşu, urmărită şi la acesta, lume în destrămare despre care „nu mai sunt astăzi mulţi apţi să dea o mărturie”. Mărturii caută Gelu Ionescu şi în scrierile Hertei Müller, în cele ale lui Leon Volovici, în antologia tematică a lui Florin Manolescu, mărturii, la aceştia, despre experienţa, despre drama exilului care a fost şi a sa.
Despre cărţile poeţilor nu scrie pentru că, ne previne în prefaţă, nu aceasta i-ar fi „meseria”. Va scrie atunci despre romane, despre teatru, despre critică, despre memorii. Dintre romancierii generaţiei noi îi remarcă pe Cristian Teodorescu, pe Doina Ruşti, pe Florina Ilis, pe Filip Florian, citiţi cu satisfacţia de a vedea confirmată buna lor faimă care ajunsese la el încă înainte de a-i fi citit. Cu ei şi cu alţii e totuşi măsurat în aprecieri, precaut nu din prudenţă socială, desigur, ci intelectuală: evaluarea de la distanţă a scriitorilor români de azi să nu fie cumva improprie, imperfectă. E de aceea prudent. Sunt totuşi cazuri în care mizează ferm, fără urmă de reţinere, socotind, atunci, că tocmai distanţarea îi dă argumente să o facă: „târziu şi de departe fiind, îmi şi permit să scriu că Mircea Cărtărescu este cel mai interesant şi mai realizat scriitor din literatura română”.
Măcar ceva, totuşi, la aniversare, despre omul Gelu Ionescu. L-am cunoscut în redacţia revistei „Amfiteatru”, seria Băieşu, ceea ce înseamnă că au trecut de atunci o mulţime de ani. Colabora cu articole despre traduceri (preocupare veche), cu cronici despre cărţi şi parcă şi despre filme. Venea în sediul din strada Brezoianu şi se simţea bine tânărul universitar în compania studioşilor Mircea Martin, George Banu, Costin Miereanu, Dinu Chivu, dar şi a furtunosului Adrian Păunescu sau a volubilei Maria-Luiza Cristescu, redactorii de atunci ai revistei. Nota care îl distingea pe Gelu Ionescu era calmul şi amestecul melancoliei cu ironia, cum îmi pare a fi şi azi.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara