Gaël Faye, născut în 1983 în Burundi
şi instalat în Franţa în 1995, atunci
când în ţara sa izbucneşte un război
civil, se face cunoscut ca autor şi
interpret de muzică apropiată de rapp.
Scrie şi poezie, dar abia în 2016 publică
la Grasset, cu mult succes, romanul
Petit pays. Este nominalizat al Premiului
Goncourt, obţine premiul pentru un
prim roman francez şi – apreciat
mai ales de tineri – e laureat al Premiului
Goncourt acordat de liceeni în Franţa
şi de studenţi în Polonia, după cum şi
al unui premiu al studenţilor francezi.
Romanul, deşi nu autobiografic, conţine
elemente din viaţa autorului, cum
ar fi acela – dezvoltat în fragmentul
de mai jos – că este fiul unei mame
ruandeze şi al unui tată francez.
N-o să cunosc niciodată adevăratele
motive ale despărţirii părinţilor
mei. Trebuie să fi existat o
confuzie adâncă de la început.
Un viciu de fabricaţie în întâlnirea
lor, un asterisc pe care nimeni
nu-l văzuse, sau nu vrusese să-l
vadă. Pe vremuri, părinţii mei erau
tineri şi frumoşi. Cu inimile pline de
speranţă ca soarele independenţei.
Merita să-i vezi! În ziua căsătoriei lor,
lui tata nu-i venea să creadă că-i pusese
inelul pe deget. Desigur, tata avea un
anumit farmec, cu ochii lui verzi şi
tăioşi, cu părul castaniu înspicat cu
blond şi statura de viking. Dar el
nu-i ajungea nici până la glezne Mamei.
Şi nu erau de colo gleznele ei! Cu ele
începeau picioarele lungi şi fine care
făceau să apară cuţite în privirile femeilor
şi storuri întredeschise în ale bărbaţilor.
Tata era francez din Jura, ajuns în
Africa din întâmplare ca să efectueze
un serviciu civil, venea dintr-un cătun
din munţii care semănau ca două
picături de apă cu peisajul din Burundi,
dar acolo nu erau femei cu ţinuta
Mamei, trestii de apă cu siluetă prelungă,
frumuseţi zvelte ca zgârie-norii, cu
pielea neagră ca abanosul şi cu ochii
mari ai vacilor Ankole. Trebuia să auzi!
În ziua nunţii lor, o rumbă nepăsătoare
ţâşnea din ghitarele neacordate, fericirea
murmura arii de cha-cha-cha sub
un cer străpuns de stele. Trebuia să
vezi! Nu mai rămânea decât să... Să
iubeşti. Să trăieşti. Să râzi. Să exişti.
Drept înainte, fără oprire, până la
capătul pistei şi chiar ceva mai departe.
Numai că părinţii mei erau nişte
adolescenţi descumpăniţi cărora li se
cerea subit să devină adulţi responsabili.
Abia ieşeau din pubertate, din hormoni,
din nopţile lor albe când deja trebuiau
să se debaraseze de cadavrele sticlelor
golite, să golească scrumierele de chiştoace,
să vâre în învelitorile lor discurile cu rock
psihedelic, să-şi împăturească pantalonii
evazaţi şi cămăşile indiene. Clopotul
bătuse. Copiii, impozitele, obligaţiile,
grijile sosiseră prea repede, prea repede,
şi odată cu ele îndoiala şi tot ce-ţi stă
în drum, dictatorii şi loviturile de Stat,
programele de ajustări structurale,
renunţarea la idealuri, dimineţile când
ţi-e greu să te scoli, soarele care întârzie
în fiecare zi mai mult în patul lor. Realitatea
s-a impus. Aspru. Feroce. Nonşalanţa
începuturilor s-a transformat în cadenţă
tiranică asemenea tic-tacului implacabil
al unui pendul. Firescul s-a luat drept
bumerang şi i-a lovit pe părinţii mei în
plin obraz, făcându-i să înţeleagă că-şi
luaseră dorinţa drept iubire, şi că fiecare
născocise calităţile celuilalt. Nu-şi
împărtăşiseră visele, ci numai iluziile.
Fiecare avusese un vis al său, unul egoist,
şi nu erau gata să răspundă aşteptărilor
celuilalt.
Însă pe vremuri, înainte de toate
astea, înainte de ce voi povesti şi de
tot restul, a fost fericire, viaţă fără
nevoia de a o explica. Existenţa era
aşa cum era, aşa cum fusese totdeauna
şi cum aş fi vrut să rămână. Un
somn plăcut, liniştit, fără ţânţari
care să-ţi bâzâie la ureche, fără acea
ploaie de întrebări care a sfârşit prin
a bate toba în tinicheaua capului meu.
Pe vremea fericirii, dacă mă întrebai
„Cum îţi merge?” răspundeam totdeauna
„Merge!”. Prompt. Fericirea nu-ţi cere
să gândeşti. Abia pe urmă am început
să-mi pun întrebarea. Să cântăresc ce
merge şi ce nu merge. Să mă eschivez,
să dau nelămurit din cap. De altfel,
toată lumea începuse s-o facă. Oamenii
nu mai răspundeau decât „Merge
cumva”. Căci viaţa nu mai putea să
meargă foarte bine după tot ce ni se
întâmplase.
2
Începutul sfârşitului fericirii cred
că urcă până în ziua aceea de Sfântul
Nicolae, pe terasa mare a lui Jacques,
la Bukavu, în Zair. O dată pe lună
îl vizitam pe bătrânul Jacques,
devenise un obicei. În ziua aceea,
Mama ne-a însoţit deşi nu-i prea
mai vorbea Tatei de câteva săptămâni.
Înainte de a pleca, am trecut pe la
bancă să scoatem valută. Ieşind,
Tata a spus: „Suntem milionari!”.
În Zairul lui Mobutu devalorizarea
banilor era atât de mare încât
cumpărai un pahar de apă cu bilete
de cinci milioane.
După trecerea frontierei, lumea
se schimba. Reţinerea burundeză
făcea loc tumultului zairez. În această
mulţime turbulentă, oamenii simpatizau,
intrau în vorbă, se ocărau ca într-un
târg de vite. Copii zgomotoşi şi murdari
trăgeau cu ochiul la retrovizoare,
la ştergătoarele de parbriz şi la jantele
roţilor mânjite de apa care ţâşnea
din bălţile stătătoare, frigărui de capră
îţi erau propuse pentru câteva roabe
de bani, tinere mame se strecurau
printre şirurile de camioane de marfă
şi de minibuse bară la bară ca să
vândă pe ascuns câteva ouă coapte
tăvălite în sare, alune picante în
punguliţe, cerşetori cu picioarele
răsucite de poliomelită cereau câteva
milioane ca să poată supravieţui
urmărilor nefericite ale căderii zidului
Berlinului şi un pastor, în picioare
pe capota Mercedesului său care
zdrăngănea, anunţa în gura mare
iminenţa sfârşitului lumii, ţinând
în mână o biblie în swahili legată
în piele de piton regal. În ghereta
ruginită, un soldat aţipit agita încetişor
o apărătoare de muşte. Efluviile de
gaz amestecate cu aerul cald uscau
gâtlejul funcţionarului de mulţi
ani. Pe drumuri, imense cratere
formate unde fuseseră gropi zdruncinau
maşinile. Dar asta nu-l împiedica
deloc pe vameş să o inspecteze
meticulos pe fiecare, verificând
aderenţa cauciucurilor, nivelul
apei din motor, buna funcţionare a
semnalizatoarelor. Dacă vehicolul
nu dădea la iveală niciuna din defecţiunile
sperate, vameşul cerea un certificat
de botez sau de la prima comuniune
ca să permită intrarea în ţară.
În după-amiaza aceea, obosit de
hărţuială, Tata a sfârşit prin a da bacşişul
pe care-l reclamau aceste manevre
groteşti. Bariera s-a ridicat în sfârşit
şi am putut să ne continuăm calea
în fumul pe care-l degajau izvoarele
de apă caldă de la marginea drumului.
Între orăşelul Uvita şi Bukavu, ne-am
oprit în birturi ca să cumpărăm clătite
cu banane şi cornete de termite fripte.
În vitrina crâşmelor erau atârnate tot
felul de anunţuri mirobolante: „Fouquet’s
de pe Champs Elysées”, „Snack-bar
Giscard d’Estaing”, „Restaurant ca la
voi acasă”. Când Tata şi-a scos polaroidul
ca să imortalizeze aceste firme şi să
celebreze inventivitatea locală, Mama
a tresărit şi i-a reproşat că se minunează
de un exotism destinat albilor.
După ce am fost pe punctul să
strivim nenumăraţi cocoşi, răţoi şi
copii, am ajuns la Bukavu, un fel
de Paradis de pe malul lacului
Kivu, vestigiu de art deco al unui oraş
pe vremuri futurist. La Jacques, masa
era pusă, gata să ne primească.
Comandase creveţi proaspăt aduşi
de la Mombassa. Tata era încântat:
– Nu-i chiar ca un platou de stridii,
dar îţi cade bine să mănânci lucruri
bune din timp în timp!
– De ce te plângi, Michel? Mănânci
prost acasă? spuse Mama fără tandreţe.
– Da! Tâmpitul ăla de Prothe
mă obligă să înghit fasole africană la
fiecare prânz. Măcar de ar şti să fiarbă
ca lumea un antricot!
– Nu-mi spune, Michel! a intervenit
acques. Maimuţoiul meu din bucătărie
frige orice sub pretext că asta omoară
paraziţii. Nici nu mai ştiu cum e un grătar
bun în sânge. De abia aştept să ajung
la Bruxelles ca să fac o cură de amibe!
Hohot de râs general. Doar Ana
şi cu mine stăteam tăcuţi la capătul
mesei. Eu aveam zece ani, ea şapte.
Poate din cauza asta ne scăpase umorul
lui Jacques. În orice caz, ne era interzis
categoric să vorbim dacă nu ni se adresa
cineva. Era o regulă de aur când eram
invitaţi undeva.Tata nu suporta să
se amestece copiii în conversaţia
adulţìlor. Mai ales la Jacques, care îi
era ca un al doilea tată, un model, în
aşa măsură încât îi imita, fără măcar
să-şi dea seama, expresiile, mimica şi
până şi inflexiunile vocii. „El m-a învăţat
ce-i Africa!” îi spunea deseori Mamei.
Aplecat sub masă ca să se apere de
vânt, Jacques şi-a aprins o ţigară cu
bricheta din argint gravată cu doi cerbi.
Apoi s-a ridicat, a scos pe nări câteva
rotocoale şi, un moment, a privit spre
lacul Kivu. De pe tarasa lui se vedea
o salbă de insuliţe pierdute în depărtare.
Iar mai încolo, pe celălalt mal al lacului,
se zărea oraşul Cyangugu, din Ruanda.
Mama îşi aţintise ochii într-acolo. Gânduri
apăsătoare trebuie să-i fi trecut prin
minte de câte ori prânzeam la Jacques.
Ruanda, ţara ei părăsită în 1963 în
timpul unei nopţi de masacru, la lumina
flăcărilor care incendiau casa familiei,
această ţară în care nu se întorsese
de la patru ani, era acolo, la câteva
ancabluri, aproape s-o atingi cu mâna.
În grădina lui Jacques iarba era
impecabil tunsă de un bătrân grădinar
care îşi agita coasa cu mari mişcări
balansate, ca pe o crosă de golf. În
faţa noastră, colibri de un verde metalic
se ocupau cu suptul nectarului din
ibiscul roşu, oferindu-ne un adevărat
balet. Un cuplu de berze cu coroană
păşea la umbra lămâilor şi a goyavierilor.
Grădina lui Jacques mişuna de viaţă,
strălucea de culori, răspândea un
parfum dulce de lămâiţă. Cu amestecul
ei de lemnărie rară, provenită din
pădurea de la Nyungwe şi de rocă
neagră şi poroasă care provenea
din vulcanul Nyiragongo, casa lui
semăna cu o cabană din Elveţia.
Jacques a făcut să sune clopoţelul
bătând cu el în masă şi bucătarul a
sosit numaidecât. Ţinuta lui, bonetă
şi şorţ alb, contrasta cu picioarele
desculţe şi crăpate.
- Mai dă-ne trei beri şi debarasează
un pic bordelul ăsta, a ordonat Jacques.
- Ce mai faci, Evariste? l-a întrebat
Mama pe bucătar.
- Slavă Domnului, destul de bine,
Doamnă!
– Lasă-l pe Dumnezeu în pace, te
rog! a replicat Jacques. Ţi-e bine
pentru că au mai rămas în Zair câţiva
albi care fac să meargă lucrurile. Fără
mine, ai cerşi ca toţi ceilalţi de
felul tău.
– Când îl pomenesc pe Dumnezeu,
la Domnia Ta mă gândesc, stăpâne!
a răspuns bucătarul, maliţios.
– Nu-ţi bate joc de mine, pocitanie!
Prezentare şi traducere de
Constanţa Ciocârlie
