Şerban
Axinte,
Gabriela
Adameşteanu
Editura
Tracus Arte,
Bucureşti,
2015,
278 pag.
Există un risc când scrii o
carte despre un autor
în viaţă. E vorba de un
oarecare provizorat al
opiniilor, care ţine în
primul rând de activitatea
încă în derulare a autoruluisubiect.
Dacă, însă, monografia
e rotundă, argumentată, scrisă
temeinic, cu textele pe masă,
dacă e valabilă ştiinţific, nu prea
îi poţi aduce reproşuri de altă
natură. Prejudecata ca interpretările
să fie obligatoriu postume nu e
funcţionabilă, neapărat, dacă
aceste interpretări justifică un
contur critic pertinent, bine
instrumentat analitic. Chiar
provizorie, o carte de critică bună
e, pur şi simplu, bună şi... atât.
E ceea ce se întâmplă cu lucrarea
cercetătorului literar ieşean Şerban
Axinte, care şi-a extins pasiunea
pentru o mare prozatoare. Monografia
cuprinde o privire asupra întregii
opere de până acum a autoarei în
cauză, de la proza scurtă din Dăruieşte-ţi
o zi de vacanţă şi Vară-primăvară,
trecând prin romanele-i atât de
cunoscute (Drumul egal al fiecărei
zile, Dimineaţă pierdută, Întâlnirea
şi Provizorat), până la jurnalistica
„efemerităţii” din Obsesia politicii,
la memorialistica ce „verifică circularitatea
temelor” din Anii romantici şi la
confesiunile din câteva relevante
interviuri. E, am zice, un portret critic
complet, în volute foarte ample şi
ramificate. Hermeneutica textelor
literare (cu tot cu anexa unei scurte
antologii comentate, confruntate cu
alte opinii din mainstream-ul autohton
şi occidental) e completată de poziţionarea
civică a unei scriitoare ce a decupat
un spaţiu ficţional şi atitudinal distinct,
în cultura ultimilor zeci de ani româneşti.
Asumând poziţia unui interpret
work in progress, Şerban Axinte
riscă şi o abordare împotriva curentului.
În opinia sa, de pildă, proza Gabrielei
Adameşteanu nu poate fi redusă la
Dimineaţă pierdută şi nici nu poate fi
delimitată între un „înainte” şi un
„după” acest roman (deşi nu exclude
dimensiunea lui generativă, de sumă
a unor prezenturi care se dezvăluie,
treptat, în cărţile următoare). Toată
literatura autoarei afirmă o coerenţă
ce trece din povestiri în romane, în
ciuda faptului că există cezura lui 1989.
E vorba de o coerenţă care „conduce
către o reconfigurare ficţională a realităţii”,
de o viziune originală şi cuprinzătoare
asupra unei lumi care, sfâşiată de istorie
(intrarea, respectiv ieşirea din comunism),
se recompune de fiecare dată altfel,
într-o uimitoare mobilitate a raporturilor
dintre cadrele proprii şi elementele
care le compun, în interior. O spune
foarte elocvent autorul lucrării: „Lumea
operei Gabrielei Adameşteanu este cea
în care trecutul e mai surprinzător decât
viitorul, pentru că nu se ştie niciodată
cum va fi recitit acel trecut”. Această
mobilitate a realităţii face ca proza în
cauză să fie compusă din anticipări şi
reveniri, astfel încât nuvelele anunţă
romanele, personajele migrează dintr-un
text în altul, iar cititorul poate observa
cum un destin aparent abandonat
revine, surprinzător, printr-un rol
important într-o neaşteptată intrigă
viitoare. Acest fapt conferă operei un
caracter deschis, caracterizat, în primul
rând, printr-o tipologie umană personală
şi printr-un univers cu mai multe intrări
şi ieşiri. Ceea ce înseamnă că avem
de-a face cu o istorie în mişcare, cu o
„reflectare prismatică şi polifonică a
realităţii în sens clasic/modern”: realitatea
şi ficţiunea se întrepătrund, în lupta
pentru dominaţia (şi reflectarea) reciprocă.
„Acumularea” şi „contrapunctul”
sunt pivoţii teoretici prin care Şerban
Axinte citeşte, până la urmă, întinsa
operă a Gabrielei Adameşteanu, de
la ficţiune la jurnalism şi la biografie.
„Acumularea” se referă la dezvoltarea,
pe orizontală, a temelor din naraţiuni:
neliniştea, frica, angoasa, exilul, drumul
închis, oglindirea, anxietatea, marginalitatea,
trecutul, amintirile, identitatea, jocul
cu trecutul şi cu aparenţele, anxietatea,
autismul social trec dintr-un text în
altul, multiplicând feţele realului. Apoi,
„contrapunctul” animă, pe verticală,
perspectivele, conducând la imprevizibilitate,
la contacte surprinzătoare, la revelaţii
parţiale. E aici şi un fel de extindere
a ideii de „provizorat”, preluată, ca
mecanism poetic, din interviurile cu
autoarea. Fiecare carte e una nouă,
căci nimic din ce ai scris înainte nu
te ajută – sugera Gabriela Adameşteanu.
Aşa se explică legătura, făcută prin
personaj, dintre cumulul de perspective
şi construcţia narativă în mai multe
feţe. Istoria e, în esenţă, o realitate care
se dezvoltă în salturi inegale, meritând
să primească, întrepătrunse, atât
prelungirile ficţiunii, cât şi participările
efective ale celui care le-a creat.
Cartea lui Şerban Axinte este o
bună lucrare despre autoarea Dimineţii
pierdute. Originalitatea ei rezidă în
coerenţa unei viziuni asupra unei
opere complexe şi, deopotrivă, în
folosirea documentelor cu libertatea
criticului exersat. Ceea ce nu e deloc
puţin.
