Pe Gabriel Dimisianu îl cunosc de zeci de ani. Am corectat împreună şpalturi (apoi printuri), ne-am vizitat reciproc, ne-am bronzat împreună (într-o vară pe malul lacului Herăstrău şi mai multe veri la rând pe malul mării), am scris fiecare articole despre cărţile celuilalt, am făcut parte uneori din aceleaşi jurii, am fost prezenţi la Revoluţie (pe 21 decembrie 1989 pe Bulevardul Magheru şi pe 22 decembrie în faţa sediului Comitetului Central), am avut, în linii mari, aceleaşi opţiuni politice, am intrat împreună şi în câte un restaurant, le-am convocat la multe întâlniri şi pe soţiile noastre, Geta şi Domniţa (ca să aibă cine să ne ironizeze), am trăit şi câteva aventuri dramatice (cu un câine înverşunat care ne-a urmărit pe străzi câţiva kilometri, cu un poliţist beat care s-a suit cu forţa în maşina condusă de mine, s-a aşezat alături de Gabriel şi, cu pistolul în mână, m-a somat să-l duc la gară etc.). Ne-am făcut şi confesiuni, „ca între bărbaţi”, dar niciodată, niciodată prietenia noastră nu s-a transformat într-o familiaritate vulgară. Tot ce face Gabriel Dimisianu – de la tactul cu care explică unui autor că textul lui nu poate fi publicat şi până la modul ceremonios în care ajută o femeie să se îmbrace – este o lecţie de atitudine civilizată. Deşi sunt mai impetuos, îi semăn în această privinţă. Aşa se face că ne respectăm şi azi, reciproc. Nu i-am spus niciodată – şi îi spun acum – că mi-e foarte drag. Îmi merge la inimă umorul lui fin, mă farmecă simplitatea elegantă a scrisului său, îmi place solidaritatea intelectuală discretă pe care o practică faţă de oamenii de valoare. Îi urez din tot sufletul „La mulţi ani!”.

Cum este la 80 de ani? O să-i împlinesc şi eu nu peste mult timp şi vreau să mă pregătesc.

Nu pot să contest ceva ce stă scris în acte, dar vârsta de care-mi vorbeşti. dragă Alex, îmi apare ca neverosimilă. Cum 80 de ani? Eu? Greu de admis. Ai să vezi la rândul tău.

Faci parte dintr-o generaţie care a profitat prompt, în anii ‘60, de o perioadă de dezgheţ ideologic şi a făcut să renască literatura română. Aşa cum se vorbeşte, în plan politic, de primăvara de la Praga, se poate vorbi, în plan literar, de primăvara de la Bucureşti. În ce stare de spirit erai atunci? Despre ce vorbeai cu Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Cezar Baltag, Nicolae Velea şi toţi ceilalţi? Care era idealul vostru?

Anii ’60 (ai veacului trecut!) au fost într-adevăr anii unui relativ dezgheţ ideologic, dacă este să-i comparăm cu cei dinainte care fuseseră ai dogmatismului compact. Ai „deceniului obsedant” al lui Marin Preda.După 1947 îngheţase totul, potrivit modelului sovietic de neevitat. În toate zonele aşa-zicând culturale se desfăşurau doar acţiuni rudimentare de propagandă. Ultimii ani ai regimului Dej au adus totuşi unele schimbări. Reapare timid, în cultură, ideea naţională, se admit şi unele deschideri către Vest.Murise Stalin şi sub un astfel de imbold, venit tot de la sovietici, se mergea către o liberalizare. Ne debarasam de dogme, se vorbea despre „adevărul integral” (Cosaşu, Ţic), se năzuia către o normalizare prielnică scrisului. Idealul nostru, al celor foarte tineri de atunci, era să revenim în cultură la o stare de normalitate, asemănătoare celei antebelice, aceleia în care fuseseră activi marii noştri scriitori. Unii încă existau. Imense emoţii aveam întâlnindu-i în diverse împrejurări festive, aduşi să orneze prezidii la Uniune sau la Academie, pe Camil Petrescu, pe Sadoveanu, pe Arghezi, pe G. Călinescu. Pe Tudor Vianu l-am avut profesor. Normalitatea interbelică făcuse posibilă manifestarea acestor mari scriitori şi noi tânjeam după ea.Ce ne doream cel mai mult era să revenim la acea normalitate. Priveam deci mereu în urmă, la ce fusese bine înainte, aspirând sufleteşte la o reîntoarcere. În ce priveşte viitorul, vom vedea ce va fi, ce vom putea face, ne ziceam, dar importantă era recâştigarea normalităţii. Preocupări de soiul acestora aveam, despre astfel de lucruri discutam până la înfierbântare cu prietenii mei amintiţi de tine. Şi cu alţii.

Eşti cunoscut pentru probitatea ta profesională. Rareori ţi-a fost contestat un verdict critic. Seriozitatea şi exigenţa unui critic literar provoacă însă resentimente în rândurile autorilor mai puţin talentaţi. Cum te-au afectat reacţiile lor? Au existat momente când ai fost tentat să renunţi la critica literară?

Sigur că am creat destule nemulţumiri prin ce am scris despre diferiţi autori, având dreptate sau uneori greşind. Dar asta ţine de riscurile unei profesiuni care prin natura ei nu poate mulţumi pe toţi. La rândul meu am primit lovituri, pe drept sau pe nedrept, dar am fost conştient de faptul că altfel nu se putea. Nu m-am gândit niciodată să renunţ la critica literară pe care am practicat-o ca pe o profesie. Alta nu aveam. Cu atât mai puţin m-aş gândi acum să renunţ, să schimb. Ar fi, oricum, cam târziu.

Soţia ta, Geta Dimisianu (înainte de căsătorie, Naidin) face parte din elita editorilor din România şi este un lider de opinie imposibil de ignorat. Cum ai cunoscut-o?

Am fost colegi de an la Facultatea de Filologie (astfel se numeau Literele atunci), prilej de a ne cunoaşte. Îi admiram, ca toţi colegii de altfel, inteligenţa, spiritul de dreptate, voinţa de a face bine cui merită. O admiram deci pe G. şi gândeam asemănător în multe privinţe (ne plăceau aceleaşi filme,aceleaşi spectacole de teatru la care mergeam împreună), o admiram prin urmare, dar pentru ce îmi ceri să vorbim despre acest subiect care sufleteşte atât de mult mă angajează? Mă opresc.

Ştiu că ai lucrat şi la Gazeta literară, dar pentru mine eşti „domnul România literară”. Am visat şi eu să lucrez la această revistă încă din studenţie (de la înfiinţarea revistei, în 1968) şi mi-am împlinit visul abia în 1990. Dar încă înainte de a face parte din redacţie am colaborat frecvent cu articole de critică la „România literară“. Era o plăcere să vin şi să discut cu tine despre ceea ce urma să scriu. De o politeţe desăvârşită, raţional, bun cunoscător al vieţii literare, reprezentai perfect revista. Redactorii-şefi – Geo Dumitrescu, Nicolae Breban, George Ivaşcu, D. R. Popescu – s-au succedat, dar tu ai rămas necontenit (ca redactor-şef adjunct), astfel încât ai, fără îndoială, amintiri despre fiecare dintre ei. Poţi să-i portretizezi, fie şi fugitiv?

Am fost legat pe viaţă, într-adevăr, de Gazeta, apoi de România literară în împrejurări pe care le-am mai povestit. Paul Georgescu, unul din şefii Gazetei în 1958, ţinea şi la Filologie un seminar de literatură şi acolo ne-a cunoscut pe mine şi pe Velea, studenţi în ultimul an. Probabil că i-am făcut o bună impresie, pentru că ne-a invitat la revistă să scriem recenzii. Mai târziu ne-a angajat, pe Velea în redacţie, iar pe mine la corectură unde i-am avut colegi pe Matei Călinescu şi pe Modest Morariu.După un an, şi eu şi Matei am trecut în redacţie unde i-am avut şefi, în succesiunea în care-i înşiri, pe cei patru scriitori ale căror portretizări sumare mă îndemni să le fac. Voi încerca. Geo Dumitrescu era un exponent al generaţiei aşa-zis pierdute (a războiului), editase în acea vreme revista „Albatros”, confrate şi prieten cu Virgil Ierunca, cu Doinaş, cu Ion Caraion. Îşi păstrase până târziu aerul tineresc (băieţesc) şi cu greu puteai admite că e din aceeaşi generaţie cu Marin Preda, ba chiar cu doi ani mai vârstnic decât autorul Moromeţilor. Se simţea bine în compania tinerilor, a noastră aşadar. Când a devenit, pentru puţină vreme, redactorul- şef al României literare nu a pregetat să angajeze în redacţie tineri cu reputaţie de recalcitranţi ca Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu sau D. Ţepeneag.Şi pe Adrian Păunescu l-a angajat. A părăsit totuşi funcţia de la România literară nu peste mult timp, retrăgându-se la Casa de Creaţie de la Sinaia unde se simţea mult mai bine şi unde-l vizitam deseori. Jucam biliard. Despre Breban, ca redactor- şef, prea multe nu sunt de spus. Îl numise în funcţie, la retragerea consimţită a lui Geo, Dumitru Popescu, marele şef politic, un admirator până atunci nedeclarat al tânărului prozator. Satisfacţia cea mare a lui Breban erau ieşirile în public ale revistei, organizate în marile centre de cultură din ţară: la Cluj, la Braşov, la Timişoara. Prezida cu mare aplomb întâlnirile cu cititorii, vorbindu-le despre revistă şi întâi de toate despre el, ce proiecte are, cum lucrează. Îi şi apăruseră cărţile de mare succes: Francisca, Animale bolnave, În absenţa stăpânilor. Venirea aşa-numitelor Teze din iulie în 1971, cu schimbarea în rău pe care o aduc, îl găseşte pe Breban în Franţa unde hotărăşte să demisioneze, un gest de protest politic. După un timp s-a întors în ţară, dar a trăit marginal până la revoluţie sau ce-o fi fost atunci.
După Breban a venit la România literară George Ivaşcu, numire care a nedumerit pe mulţi pentru că însemna părăsirea „Contemporanului”. Or, la „Contemporanul” înregistrase Ivaşcu mari succese: promovarea lui N. Manolescu la cronica literară, atragerea săptămânal în pagini a lui Arghezi, a lui Bogza, a lui G. Călinescu, a lui E. Jebeleanu şi a altor însemnate condeie. De la „Contemporanul” Ivaşcu nu veni singur, ci cu Manolescu care preluă cronica literară şi cu Roger Câmpeanu, secretarul general de redacţie. Mai apoi a venit în redacţie şi Mircea Grigorescu, reputat gazetar interbelic (condusese „Timpul”), prieten şi el cu Ivaşcu. Echipa de la România literară nu-i primi cu prea multă simpatie pe noii sosiţi dar văzând după un timp că urmăresc în literatură aceleaşi ţeluri echipa se sudă şi acţionară concertat. Reîntorcându-mă la Ivaşcu, să spun că prea rar putea fi văzut la redacţie, i se trimiteau manuscrise şi pagini la reşedinţa din Aviatorilor, de unde îşi comunica deciziile prin curieră şi prin nesfîrşitele telefoane. La capătul firului din redacţie: Roger.
Despre D. R. P., ca redactor- şef, sunt cele mai puţine lucruri de spus. Nu l-am văzut în redacţie (fusesem între timp mutaţi la Casa Scânteii), era preşedintele Uniunii şi se ştia că numirea lui fusese o soluţie de interimat după neaşteptata moarte a lui Ivaşcu din 1988. Au urmat apoi Evenimentele !

Când te vizitam la redacţie m-a impresionat mai mult decât orice faptul că discutai ferm şi demn cu diferiţii reprezentanţi ai cenzurii şi nu ezitai să-i contrazici. Nu ţi-era teamă că îţi pierzi postul?

La pierderea postului nu m-am gândit. Confruntarea săptămânală cu „forurile” devenise un fapt de rutină şi ţelul pe care mi-l propusesem nu era mai mare decât acela de a menţine în revistă poziţia criticilor, să fac tot ce se poate ca să le apară în revistă opiniile aşa cum le-au formulat. Interesul celor cu care discutam se centra pe alte aspecte, mai ales în anii din urmă ai dictaturii ceauşiste: cum erau prezentate în revistă vizitele celor doi, în ţară şi în lume, care se desfăşurau tot timpul, cât spaţiu li se consacra, cum erau prezentate aceste vizite în fotografiile de la faţa locului ş.a.m.d. Aici sigur că se făcea totul potrivit indicaţiilor, altfel nu se putea. Dar atenţia fiind concentrată în această zonă mai puteau şi criticii să se manifeste, să polemizeze cu protocroniştii, să scrie despre cărţile pe care le socoteau valoroase.

Ai făcut, după revoluţie, echipă cu noul director al „României literare“, Nicolae Manolescu. V-am admirat mereu, pe amândoi, pentru modul loial în care aţi colaborat şi aţi salvat revista de la dispariţie. Cum a rezistat prietenia voastră, în împrejurări dramatice pentru revistă?

Este simplu să faci echipă cu cineva când urmăriţi amândoi aceleaşi ţeluri, cum mi s-a întâmplat mie cu N.Manolescu. Am fost preocupaţi de susţinerea cărţilor bune în România literară, ca şi înainte. Vreau să spun ca şi înainte de 1989. În consilii, în şedinţele de la Uniune, la Congrese chiar, am avut mereu aceeaşi poziţie. Înţelegerea dintre noi nu a fost efectul unei strategii, ci îmi pare să fi venit de la sine.

Cum ai reuşit să vezi în Gabriel Chifu (care locuia pe atunci la Craiova şi conducea revista „Ramuri“) un posibil membru al conducerii Uniunii Scriitorilor? Ce anume ai remarcat la el? Eşti mulţumit, azi, constatând că ai avut dreptate?

Pentru a vorbi despre Gabriel Chifu trebuie să mă mai întorc o dată la Geo Dumitrescu. El mi l-a semnalat ca tânăr poet de talent după ce-i citise versurile trimise în manuscris pentru a i se răspunde la „Poşta redacţiei”. M-a îndemnat, Geo Dumitrescu, să-i fac o prezentare în România literară. Apoi, drumurile ducându-mă la Craiova, ne-am şi cunoscut. După ce-i vorbisem lui Geo despre Chifu, i-am vorbit despre el, peste mai mulţi ani, lui N. Manolescu. Văd că şi ei au făcut echipă, spre binele lor, dar şi al Uniunii. De asta sunt convins.

Şedinţele de sumar de la „România literară“ sunt adevărate spectacole de inteligenţă şi umor. Dacă le înregistram – din 1990 şi până în prezent? şi le transcriam, puteam publica o serie de volume de o remarcabilă valoare documentară şi literară. Noi n-am înregistrat nimic, am fost risipitori. Poţi să evoci vreun moment amuzant din aceste şedinţe?

S-a întâmplat ca toţi participanţii la savuroasele şedinţe să aibă umor. Erai tu, era Adriana Bittel, era Ioana Pârvulescu, era Marina Constantinescu, era N. Manolescu, desigur, eram eu (de ce m-aş uita?) Toţi, dar toţi, cu umor. Le spun şedinţe pentru că nu găsesc alt termen, după cum nici tu, Alex, nu ai găsit. Erau întâlnirile săptămânale ale unor oameni toţi cu umor şi care se şi simpatizau. Spre a nu mai vorbi de preţuirea reciprocă literară.

Cum îţi explici faptul că există tineri negativişti (şi, din păcate, şi prostcrescuţ i) care atacă furibund,în termeni ireverenţioşi Uniunea Scriitorilor, făcând-o responsabilă de lipsa lor de succes ca scriitori? Este, din partea lor, un act de vandalism, îndreptat împotriva ultimului mijloc de supravieţuire socială de care dispun profesioniştii scrisului de la noi. Te rog să explici şi din punctul tău de vedere de ce este mai importantă azi decât oricând Uniunea Scriitorilor.

Am luat şi eu act, cu mirare, de izbucnirile „tinerilor negativişti” care în fond ce doresc? Alţi conducători la Uniune? Deocamdată e cazul să spunem că echipa actuală a făcut şi face eforturi considerabile pentru a menţine în viaţă o instituţie indispensabilă pentru scriitori şi pentru literatură.

Ce crezi despre literatura de azi?

Despre literatura de „azi”, edificat deplin, nu aş putea vorbi decât „mâine”, un mâine pe care nu prea ştiu cum aş putea să-l prind.

Îmi plac foarte mult însemnările tale de jurnal şi memoriile. Sunt pline de farmec, senin-melancolice, de un fin umor. Cărţile tale de critică inspiră respect, cărţile tale memorialistice seduc. La ce scrii în prezent?

Însemnările de jurnal, memoriile sunt expresii ale înaintării în vârstă, am mai spus-o. Te gândeşti că eşti mai avizat asupra trecutului decât asupra faptelor din prezent, cunoşti mai mulţi oameni din vremurile tale demni de a fi scoşi la lumină dacă singuri nu au putut să o facă.Deci ar fi, pe de o parte, momentul memoriilor legat de vârstă, dar mai e ceva în întrebarea ta care mă face să fiu atent la ce ai spus. Îţi plac textele mele memorialistice, le citeşti cu plăcere, ba ai spus chiar că te seduc. A-l seduce pe unul ca tine, la rândul tău un campion al farmecului, în scris şi pe micile ecrane, iată ceva care, pur şi simplu, mă încântă. Mă încântă şi mă încurajează să definitivez paginile de jurnal pe care doresc să le înaintez cât mai curând dnei Ghiu spre a le publica la Cartea Românească. Le-am anunţat cam de mult, dar tot zăbovesc pe texte.Toate secvenţele sunt de după 1990, dar nu consemnez istoria acelor ani, ci doar felul în care eu am reacţionat în cutare împrejurare. Pătrund şi ecourile evenimentelor politice, fiindcă altfel nu se putea, dar prioritate au evenimentele personale.

Ce viitor are literatura română?

Întrebarea o reia pe aceea pusă ceva mai sus, iar răspunsul meu e acelaşi. Sigur că are un viitor literatura română de care urmaşii noştri se vor bucura.

Dar România? Are viitor?

Are viitor, fără doar şi poate, dar nu mă simt în stare să spun ceva despre el.