Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Fuzzy-terapie literara de Tudorel Urian

Intrat în viaţa literară relativ târziu, după împlinirea vârstei de cincizeci de ani, Constantin Virgil Negoiţă, profesor de informatică la Hunter College of The City University of New York, a devenit în foarte scurt timp o voce inconfundabilă a prozei româneşti actuale. Nici nu este de mirare câtă vreme romanele sale, aflate la limita eseului (şi uneori dincolo de ea), sunt o combinaţie destul de sofisticată (cert postmodernă) de ficţiune şi realitate, de oniric şi presă cotidiană, de abstract până în pragul ermetismului şi transparenţă maximă, de teorie ştiinţifică şi versuri reproduse cu generozitate din lecturile mai mult sau mai puţin întâmplătoare ale autorului. Viziunea lui Constantin Virgil Negoiţă asupra vieţii şi, implicit, asupra romanului, este una fuzzy, antiaristotelică, în care terţul este inclus, contururile se întrepătrund, limitele sunt variabile, nimic nu este ceea ce pare. Limbajul însuşi este plin de incertitudini şi cuvintele pe care toată lumea se jură că le ştie, pot da naştere la reprezentări sensibil diferite în mintea unora şi altora. Decriptarea lor diferă în funcţie de cultura, experienţele personale, stările de spirit ale persoanelor cu care intră în contact. Aşa cum spunea George Steiner, sunt şanse minime ca acelaşi cuvânt să producă semnificaţii identice în minţile unor persoane diferite. Nu întâmplător una dintre cărţile lui Constantin Virgil Negoiţă se numeşte chiar Vag. Concert la Carnegie Hall, cel mai recent roman al lui Constantin Virgil Negoiţă, nu produce nici un fel de surpriză majoră celor care i-au devenit cititori fideli. Ca şi în precedentele sale cărţi, autorul optează pentru o scriere compozită, în care elemente de ficţiune, însemnări memorialistice, reflecţii ştiinţifice, nemulţumiri politice, frustrări personale, texte ale altora sunt mixate temeinic. Rezultatul este o pastă narativă destul de greu de apucat de către un cititor format la şcoala logicii aristotelice, obişnuit să vadă lucrurile clar, în alb şi negru şi tentat să desfacă elementele componente în categorii devenite familiare. Însuşi titlul acestui roman este, într-un fel, o farsă, menită să explice miza pusă pe ambiguitatea limbajului de care amintea Steiner. Ce îi poate sugera vizitatorului unei librării o carte cu titlul Concert la Carnegie Hall, pe coperta căreia se află fotografia unui grup tineri care se pozează veseli în faţa intrării celei mai faimoase săli de concerte din Statele Unite? Fireşte, o scriere cu oarecari pretenţii estetice, eventual o frumoasă poveste de dragoste între oameni foarte rafinaţi, mai mult ca sigur trecuţi de vârsta acneei. Concert la Carnegie Hall este un titlu care trimite cu gândul la grandoare şi eleganţă, te face să visezi la muzica orgii, nu a ţambalului, şi la elitismul trufaş al smochingului, al pantofilor de lac şi al rochiilor lungi de seară. Dacă v-aţi făcut asemenea speranţe legate de romanul lui Constantin Virgil Negoiţă, le-aţi făcut degeaba. Puteţi să vă luaţi gândul. Pentru că în imaginarul naratorului acestei cărţi Concert la Carnegie Hall, sintagma atât de familiară melomanilor americani şi nu numai, are o cu totul altă semnificaţie: ea îi aduce obsedant în amintire o manifestaţie de protest a românilor din Statele Unite, îndreptată împotriva preşedintelui Emil Constantinescu, ce îşi anunţase participarea la un concert la Carnegie Hall. Protestul sancţiona tergiversarea de către autorităţile de la Bucureşti a restituirii proprietăţilor abuziv confiscate de statul român în timpul regimului comunist. Tema proprietăţii pierdute nu este nouă în scrisul lui Constantin Virgil Negoiţă. Nopţile nedormite, gândurile şi speranţele legate de recuperarea casei confiscate de comunişti constituie un adevărat laitmotiv al prozei sale. Concert la Carnegie Hall, este un roman al ideilor din mintea unui om aflat în corul protestatarilor veniţi să îl întâmpine pe preşedintele României la intrarea în sala de spectacol. În aşteptarea sosirii preşedintelui, gândurile personajului narator zboară în toate direcţiile: la istoria propriei sale case, la destinul unora dintre cei prezenţi în mulţime, la amintiri din perioada în care era în ţară, la logica fuzzy şi aplicaţiile ei în epoca postmodernă, la modalităţile de înnoire ale discursului romanesc şi chiar la versurile publicate ale unui alt reprezentant al exilului. Totul este fragmentar, nimic nu se încheagă, cadrele se schimbă cu repeziciune, cititorul surprins pentru o secundă neatent riscă să nu mai înţeleagă absolut nimic. Prin scrisul său, Constantin Virgil Negoiţă este convins că produce o mică revoluţie în naratologie. El teoretizează un nou gen, romanul algebric, construcţie interdisciplinară, aflată la limita dintre cibernetică şi literatură. În actualul roman relatează chiar despre un simpozion cu titlul Cybernetics and Systems, pe care l-a organizat la Hunter College şi în care unul dintre vorbitori a tras linia de separaţie între romanul tradiţional şi cel algebric: "Vechea metodă, de la Cervantes la Stendhal, cere ca autorul să urmăresacă un personaj în mişcare. În romanul algebric, autorul se mişcă perpendicular pe mişcarea personajelor cărţii, astfel încât să le poată vedea simultan din toate punctele observaţiei. Comunicarea, un expozeu al conceptului de retragere, a venit cu exemplificări noi şi interesante. Când un autor face uz de acest concept, a spus el, este mai puţin atent la detalii şi mai mult la înţelegerea deplină a subiectului, cum e cazul complexului sculpturilor lui Brâncuşi din Târgu-Jiu, România, unde percepţia călătorului pierde detaliile ca să câştige în cuprindere generală." (p. 83) În finalul cărţii, autorul îşi expune propria sa viziune asupra romanului algebric. În felul acesta el pune în lumină logica întregii construcţii, oferă o cheie de interpretare a ansamblului care ţine cont doar în mică măsură de detaliile narative. În optica sa, romanul este un fel de ghiveci în care "se aruncă zarzavaturi proaspete peste bucăţele de carne, dacă se poate, mai multe şi vii, oameni cu tot ce e omenesc". Văzut prin ochii lui Constantin Virgil Negoiţă, romanul algebric arată cam aşa: "O construcţie care, ca orice construcţie, trebuie să urmeze un plan făcut dinainte. (...) Planul lui era, şi a rămas, dominat de o structură algebrică, cu care se mai jucase. E vorba de o teoremă de reprezentare, cu care legase matematica clasică de cea fuzzy. O mulţime fuzzy este o familie de mulţimi. În consecinţă, el a plecat la drum cu părerea că va scrie mai multe texte, fiecare cuprinzându-le pe celelalte, ca într-o păpuşă rusească, după regula foilor cepei. Astfel, a pornit o poveste ce se desfăşoară în intervalul mai-iunie, urmată de una desfăşurată în intervalul aprilie-iulie şi de alta în intervalul martie-august şi aşa mai departe. Este evident că, pentru un text cu număr finit de pagini, poveştile precedente vor fi comprimate până la a deveni punctuale. Rezumarea, o proprietate fascinantă a creierului, a fost şi încă mai este obiect de studiu în cercetările privind simularea inteligenţei cu ajutorul calculatorului". (p. 171) Este limpede că, la fel ca în cazul noului roman francez, miza romanului algebric cade pe arhitectura a construcţiei, nu pe calitatea materialelor care o compun. Mai important decât poveştile, reflecţiile, amintirile, visele, ideile, speranţele personajelor, este, într-o astfel de scriitură, modul în care toate acestea sunt asamblate în edificiul romanesc. Pentru romancierul Constantin Virgil Negoiţă contează în primul rând cum se spune şi abia după aceea ce se spune. Or, în mod paradoxal, cititorul de romane este tentat să se raporteze în primul rând la epic, la ce se spune. Paradoxal, romanul Concert la Carnegie Hall este mai seducător din perspectiva celui care scrie decât din cea a celui care citeşte. Dacă i se poate reproşa ceva lui Constantin Virgil Negoiţă, cu siguranţă ar trebui să se vorbească de excesul de raţionalitate şi de inteligenţă abstractă care duce, inevitabil, la vestejirea epicului, inima oricărei construcţii romaneşti. În Concert la Carnegie Hall, Constantin Virgil Negoiţă sacrifică povestea, cu bună ştiinţă, precum meşterul Manole pe Ana sa, cu speranţa că în felul acesta asigură trăinicia construcţiei. Nu spun că modernizarea arhitecturală a romanului este, în sine, blamabilă. Spun doar că autorul trebuie să acorde mai multă atenţie materialelor care intră în componenţa construcţiei. Altfel, există riscul ca, în pofida măreţiei formei, aceasta să se prăbuşească mult mai repede decât şi-ar dori autorul ei. n