Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Fustele lui Mitică de Tudorel Urian

Pare de necrezut, dar au trecut deja şaptesprezece ani de la căderea regimului comunist, iar copiii născuţi în preajma revoluţiei se pregătesc de majorat. M-am întrebat, tot mai des în ultima vreme, ce ar putea înţelege această generaţie născută în democraţie (în regulă, nu e chiar o democraţie, dar nici cu "visul de aur al omenirii" nu mai seamănă) din puzderia de testimonii privind ultimii ani ai regimului comunist, devenită în ultimii ani aproape o modă literară. Scriitori mai fragezi sau mai copţi îşi rememorează cu voioşie - Ad usum Delphini - emoţia primirii cravatei roşii, campaniile de colectare a sticlelor şi borcanelor, ţigările fumate în toaleta de la liceu sau frumoasele idile începute în tabloul bucolic al practicii agricole. Un amestec straniu de frenezie şi absurd, de umor şi întunecime, de băşcălie şi teamă, în care - chiar şi nouă, cei care am prins acei ani - ne este tot mai greu să ne situăm, să înţelegem logica existenţei pe care am dus-o vreme de 10-20-30-40 de ani. Ne vin în minte întâmplări disparate, comice sau oribile, frânturi de sentimente, chipuri aproape uitate, dar lipseşte elementul de legătură, cel care să ofere coerenţă gândirii noastre de acum mai bine de două decenii şi să ne facă să înţelegem liniştea noastră cotidiană din epocă, acceptarea fără vreo tentaţie de problematizare a absurdului dens în care vieţuiam.

O pagină bună de literatură poate face uneori pentru cunoaşterea specificului unei epoci mai mult decât studiile savante de istorie. S-a spus că piesele lui Shakespeare sunt cea mai bună cale de cunoaştere a specificului Angliei elisabetane, iar la noi, comediile şi schiţele lui I.L. Caragiale oferă panorama exactă a lumii româneşti din preajma anului 1900. Puse cap la cap, informaţiile din operele lui Caragiale sunt în măsură să explice mecanismele vieţii politice româneşti, esenţa relaţiilor sociale, modalităţile de petrecere a timpului liber, gradul de cultură, tipul de umor practicat şi, mai presus de toate, profilul psihologic al diverselor categorii sociale în pragul intrării într-un nou secol. Văzuţi în contextul timpului lor prezent toţi aceşti oameni care populează scrisul lui Caragiale, oferă dincolo de amuzament, şansa de a intui arhitectura socială şi specificul relaţiilor umane din epocă. Ceea ce s-a spus însă mai puţin este faptul că piesele de teatru şi schiţele lui Caragiale se ocupă aproape exclusiv de viaţa bărbatului român în preajma anului 1900. Femeile ocupă un loc cu totul secundar în scrisul lui Caragiale şi chiar prezenţele cele mai vizibile (Zoe Trahanache, Miţa Baston, Veta, coana Efimiţa etc.) au doar rolul unui revelator menit să scoată în evidenţă faţetele mai mult sau mai puţin discrete ale bărbaţilor din jurul lor. Niciodată atenţia autorului nu este focalizată exclusiv pe personalitatea şi faptele femeilor. Personajele puternice, singurele cu drept de acţiune din scrisul lui Caragiale, sunt bărbaţii, fapt în măsură să spună ceva şi despre rolul secundar al femeii în societatea românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Schiţele Adrianei Bittel din volumul Cum încărunţeşte o blondă. Povestiri din secolul trecut (o antologie cuprinzând texte publicate în cărţile de povestiri Somnul după naştere şi Iulia în iulie) au, mutatis mutandi, pentru România deceniului nouă al secolului trecut, rolul pe care l-au avut schiţele lui Caragiale pentru România de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Adriana Bittel realizează o cronică vie a anilor '80 din care nu lipsesc "simţul enorm şi văzul monstruos" ale lui Caragiale, dar nici un anumit lirism ori reţetele literare ale de acum celebrei generaţii '80. Şi pentru ca replica la Caragiale să fie rotundă, scrisul Adrianei Bittel gravitează în jurul femeii. Lumea este văzută prin ochii ei, femeia devine etalonul şi revelatorul vieţii româneşti din anii de sfârşit ai regimului comunist. Cu visele strivite sub lespedea unor mariaje tot mai lipsite de poezie, mereu sub povara plaselor pline, hăituite de mofturile culinare ale soţilor şi copiilor, suferind prin spitale sau în propriul cămin din cauza lipsei de afec­tivitate, cu nopţile de dragoste transformate în plicticoase obligaţii conjugale, femeile Adrianei Bittel au puterea să se contemple cu autoironie să îşi râdă de ele însele şi de societatea în care trăiesc şi chiar să încerce să îşi schimbe destinul, atunci când acest lucru mai este încă posibil.

Toată literatura Adrianei Bittel se află la limita dintre râs şi plâns. Cea mai mică deviere într-o parte sau alta ar putea transforma textele sale în melodrame greu de suportat sau în comicăreli lipsite de substanţă, din categoria scheciurilor care făceau deliciile programelor tv de revelion, în urmă cu câţiva ani. Autoarea îşi păstrează însă în permanenţă capul pe umeri, are mereu la îndemână doza de ironie aptă să lumineze melodrama, dar şi trusa de sentimente şi sensibilitate cu ajutorul căreia comedia dobândeşte o cu totul altă statură.

Nimic nu se compară ca dramă cu îmbătrânirea unei femei. Exuberanţa se stinge, frumuseţea se fanează, dorinţa din ochii celui de lângă ea dispare, cochetăria specifică genului capătă nuanţe penibile, totul se transformă într-o cenuşie luptă pentru supravieţuire. Valsul, călătoriile exotice, pasiunea, buchetele de flori, vorbele curtenitoare devin amintiri din altă lume. Prezentul este alcătuit doar din borcane cu murături, rufe de spălat, vopsea de păr menită să ascundă tot mai multele fire albe, disconfort fizic. Chiar dacă în public semnele admiraţiei mai apar ici-colo, acasă orice comportament care sugerează tinereţea este taxat ironic de cei din jur: "...pentru colegii de cancelarie, care o vedeau aranjată şi parfumată, era încă o femeie atrăgătoare, cu o siluetă acceptabilă (centura elastică, lepădată cu un oftat de uşurare de îndată ce intra în casă) şi o carnaţie remarcabilă. ŤIeri în autobuz cineva mi-a zis domnişoarăť, Ťelevii de la seral nu-şi luau ochii de la picioarele meleť - biata Eugenia se crampona de tinereţe, se alinta şi se pisicea îşi azvârlea picioarele peste braţul fotoliului şi nu reuşea să fie decât caraghioasă -, Ťhai, mami, nu te mai prostiť, îi spunea jenat băiatul cel mare, aproape un bărbat (avea o prietenă de vârsta lui care-l vizita în lipsa părinţilor)". Adriana Bittel îşi priveşte personajele dintr-o dublă perspectivă: din interior (ca femeie, se pune în pielea lor, înţelege modul lor de a gândi şi de a se raporta la lume), dar şi din exterior, prin ochii celorlalţi. Imaginea oferită de cele două perspective diferă semnificativ. De aici comicul situaţiei care, de cele mai multe ori, nu este decât o altă faţă a tragicului. Salvarea unor astfel de personaje vine din refugierea într-un trecut mai degrabă îndepărtat, în care oamenii se ghidau după alt sistem de valori, manierele erau altele. Câte un bătrân întâlnit la o coadă sau în sala de aşteptare a vreunui doctor îi permite personajului feminin alunecarea borgesiană în fascinante lumi trecute, încărcate de farmec şi mister.

Femeile Adrianei Bittel sunt nişte fiinţe sensibile, cultivate, rafinate, ale căror vise sunt pe cale să se destrame. Viaţa este fundamental prozaică. Iată adevărul la care ajunge aproape fiecare personaj, chiar dacă majoritatea au încă puterea să observe frumuseţea în lucrurile înconjurătoare. Deseori, printre scene groteşti, între două observaţii sarcastice ale autoarei apar mici oaze de poezie, bijuterii stilistice capabile să pună în evidenţă indiscutabilul talent literar al Adrianei Bittel: "Am umblat fără noimă pe străzile vechi. Soarele expia pe faţade ocru, cenuşii, gălbui, se filtra prin frunzele înroşite ale iederei ca prin palme bătrâne, cu sânge subţiat, şi alina trandafirii arşi de brumă din mici grădini deşirate între ziduri. }ipete de ciori rotite pe cerul sidefiu, încă în lumină paradisiacă, în timp ce jos, sub coroanele pomilor cu rădăcini în asfalt, se îndesea umbra şi o undă de descompunere flutura în răcoarea lui octombrie".

Se simte în proza Adrianei Bittel ceva din aerul literaturii desantiste: abordarea ironică, preocuparea pentru aspectele insignifiante ale vieţii, redarea existenţelor terne, vulnerabile, ridicole, lipsite de glorie, coborârea literaturii în banalul cotidian, tentaţia intertextualităţii. Rafinamentul scriiturii şi prim planul oferit personajelor feminine fac însă ca vocea sa epică să fie inconfundabilă, perfect individualizată la nivelul generaţiei şi chiar în cadrul mai larg al literaturii române. Cum încărunţeşte o blondă. Povestiri din secolul trecut este o excelentă frescă a anilor de sfârşit ai comunismului românesc (combinaţie de Stalin şi Caragiale, cum bine s-a spus) realizată prin prisma destinului unor femei. O replică postmodernă la Momentele şi schiţele lui Caragiale în care lumea nu mai este văzută prin ochii lui Mitică şi ai amicilor săi de cafenea, ci prin cei ai unor la fel de memorabile purtătoare de fuste.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara