Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Furtună într-un pahar cu apă tulbure de Rodica Binder


Un autor respectat (Martin Walser), care trece drept unul din cei mai mari prozatori germani în viaţă, scrie un roman intitulat Moartea unui critic. Manuscrisul este încredinţat unei edituri de venerabilă tradiţie şi excelent renume (Suhrkamp) unde autorul în cauză este "obişnuitul casei". Romanul este programat să apară în toamnă pe piaţă. Walser însă doreşte publicarea lui anticipată în paginile de foileton ale unui mare ziar ("Frankfurter Allgemeine Zeitung"). Îi adresează aşadar confidenţial o scrisoare redactorului şef (Frank Schirrmacher), încredinţîndu-i acestuia manuscrisul. Răspunsul la scrisoare este publicat în ziarul amintit sub forma unui act de acuzare. Autorul este ţintuit la stîlpul infamiei nu pentru eşecul demersului său literar ci pentru virulenţa discursului său antisemit. Schirrmacher consideră romanul lui Walser "un document al urii", "o execuţie publică", "asasinarea unui evreu"...
Căci Moartea unui critic este un roman cu cheie, o satiră, un pamflet, o răfuială cu mass-media şi cu atotputernicia unei personalităţi care trece drept "papă al literaturii". Vizat este Marcel Reich-Ranicki, supravieţuitor al Holocaustului, iar romanul cu pricina ar fi răzbunarea tîrzie a lui Martin Walser pentru vehemenţa cu care criticul i-a desfiinţat unele cărţi. Criticul ripostează public. Se ridică de peste tot voci pro şi contra romanului - pe care nimeni - cu excepţia cronicarilor literari ai marilor ziare - nu-l citise încă.
Editurii Suhrkamp i se recomandă (inclusiv de către Marcel Reich-Ranicki) să nu publice cartea. Tot marele critic mărturiseşte la televiziune şi-şi articulează în presă îndurerarea profundă, jignirea pe care romanul lui Martin Walser i le-a provocat lui şi soţiei sale.
Alte voci se pronunţă pentru publicare. Suspansul creşte. Scandalul la fel, făcînd valuri mari şi în apele televiziunii. Consiliul de conducere al Editurii Suhrkamp se retrage pentru a delibera cazul. Se anunţă emiterea unui verdict. Sentinţa este amînată însă cu două zile, semn că deliberarea este dificilă. Miercuri 5 iunie, susţinătorii lui Walser şi ai libertăţii editorilor de a-şi respecta fidelitatea faţă de vechii autori au putut răsufla uşuraţi. Romanul Moartea unui critic va fi publicat anticipat. Adversarii însă îşi manifestă în continuare nemulţumirea. Pe 26 iunie, romanul a fost lansat în librării, precedat de varianta electronică. Dezbaterile în jurul unei cărţi care a provocat scandal înainte de a fi devenit accesibilă publicului larg au continuat în ziarele şi revistele germane.



Orice asemănare cu realitatea nu este deloc întîmplătoare
Un cronicar al ziarului "Süddeutsche Zeitung" releva nucleul filologic al controversei în jurul satirei-pamfletului-romanului cu cheie Moartea unui critic. În 1993, romanul Ohne einander al aceluiaşi autor avea printre protagonişti tot un critic literar, evreu de origine, care se numea în paginile cărţii König şi pe care colegii îl porecliseră Erlkönig (după balada lui Goethe care începe cu întrebarea de ce goneşte un tată în noapte cu copilul său în braţe, pentru a se sfîrşi cu amara constatare că pruncul murise în braţele părintelui său). Printr-o maliţioasă analogie, criticul primeşte porecla literară fiindcă în îmbrăţişările lui mult prea strînse autorii şi cărţile lor şi-ar da duhul. Ideea trebuie însă să-i fi venit lui Martin Walser încă în 1960, cînd, în paginile cotidianului "Frankfurter Allgemeine Zeitung", un alt critic decît Marcel Reich-Ranicki făcea praf în stil elegant un alt roman al aceluiaşi autor: Halbzeit. Un fragment din zdrobitoarea cronică suna cam astfel: "Cînd autorul mi-a încredinţat sfios şi grijuliu romanul nou-născut, arţarii aveau încă frunze. Cînd am terminat, după opt luni de chin, lectura romanului, copacii se dezbrăcaseră de frunze; moarte, ele se prefăcuseră în paginile acestei cărţi". Verdictul dat de Friedrich Sieburg în urmă cu peste patru decenii romanului Halbzeit a alimentat de-atunci şi pînă azi judecăţile critice stereotipe pe marginea lui Martin Walser, despre care se spune că este un maestru al discursurilor echivoce. Oricum, opera sa favorizează receptări derutante şi din pricina dezechilibrului dintre calităţile retorice şi cele narative ale discursului, dintre vehemenţa limbajului şi fragilitatea structurilor epice sau cea a personajelor. Nici judecăţile critice ale lui Marcel Reich-Ranicki despre cărţile lui Martin Walser, emise de-a lungul a patru decenii, nu s-au îndepărtat în esenţă prea mult de verdictul dat de Friedrich Sieburg. Ciudat este că personajul din Moartea unui critic, Andre Ehrl-König, uzează de aceleaşi formule ca cele vehiculate în discursul public, despre autor. Or, Friedrich Sieburg nu a fost evreu, chiar dacă el a furnizat modelul criticului König, în 1963. Sieburg a fost, şi din pricina colaboraţionismului său cu naziştii în timpul celui de-al Treilea Reich, unul din duşmanii preferaţi ai autorilor din Grupul 47. Dacă Walser ar fi scris Moartea unui critic în tinereţe, victima satirei ar fi fost un fost nazist - afirmă unul din cronicarii romanului, azi.
Martin Walser nu a întreţinut niciodată relaţii prea bune cu mass-media. Romanul care face atîta vîlvă acum este o ripostă dată atotputerniciei presei, de un autor iritat, prost-dispus, agasat. Într-un interviu acordat revistei "Der Spiegel", Walser critica dimensiunile groteşti ale reacţiei lui Schirrmacher faţă de manuscrisul pe care i-l încredinţase atît de confidenţial. Realitatea întrece satira - afirma Walser referindu-se la ecourile mediatice ale pe atunci încă nepublicatului său roman, menţionînd în acelaşi timp că nu şi-a asumat rolul Creatorului şi, prin urmare, romanul său nu s-a ivit ex nihilo. În acelaşi text, prozatorul remarcă dezechilibrul de forţe dintre critic şi autor, tocmai pe fundalul rolului supradimensionat pe care criticul îl are în mass-media.
Dar, la urma urmei, este romanul lui Martin Walser o scriere antisemită? Autorul şi unii critici neagă această acuză. Alţii întrevăd în roman, ca şi în unele din textele precedente ale lui Martin Walser, urmele unui antisemitism latent. Deocamdată, iată, pe scurt, subiectul cărţii: Andre Ehrl König, personajul central, este critic literar şi star t.v. Discreţionar, el îi ridică în slăvi pe unii autori şi îi nimiceşte pe alţii. Puterea lui este nelimitată, toţi i se aruncă la picioare inclusiv naratorul, Hans Lach (nume care reapare şi în alte proze ale lui Walser şi care în română ar putea fi tradus prin "cel care rîde"). Scriitorul Lach se crede intrat în graţiile criticului şi se aşteaptă ca acesta să-i laude în emisiunea sa televizată ultimul roman. Dar, surpriză, Ehrl König face praf cartea. Înfuriat la culme, Hans Lach se angajează, la o petrecere oferită de editor în cinstea criticului, într-o dispută vehementă cu acesta din urmă. Este invitat să părăsească party-ul şi, evident, nutreşte cumplite gînduri de răzbunare. Dar, în aceeaşi noapte, criticul dispare fără urmă; i se descoperă doar autoturismul de lux, marca "Jaguar", şi puloverul pătat de sînge. Bănuit de crimă este, inevitabil, Hans Lach. Supus unui interogatoriu îndelungat, acesta îşi recunoaşte vina. La scurtă vreme după aceea însă, soţia criticului este cea care îşi revendică uciderea tovarăşului ei de viaţă. Cînd încurcăturile ajung la apogeu, Andre Ehrl König îşi face din nou apariţia. Petrecuse incognito o săptămînă de amor, în compania unei tinere contese. Între timp, moare editorul iar criticul este cel care rosteşte, la ceremonia funebră, necrologul acestuia. Hans Lach, care întreţinea şi cu soţia editorului o relaţie amoroasă, se refugiază cu aleasa inimii sale, liberă în sfîrşit, în Insulele Canare. Pentru cititorul german iniţiat în secretele lumii literare, în strategiile de culise ale vanităţilor şi veleităţilor de tot felul, romanul Moartea unui critic este mai mult decît transparent. Măştile se lasă cu uşurinţă înlăturate, iar unele enunţuri pot avea rezonanţe antisemite pe fundalul unui sistem de referinţe identificabil fără echivoc. Dar acesta este un alt subiect deşi el rămîne factorul care a alimentat cel mai puternic disputa în jurul romanului. Nu mai puţin adevărat este că, în chiar argumentele pro şi contra, s-au reflectat ostilităţi, simpatii, coeziuni de grup, rivalităţi între critici, autori, ziare, reviste. Practic, toată scena literară germană pare a fi muşcat odată cu acest roman, dintr-un inepuizabil măr al discordiei. Între timp, Martin Walser, după ce a emis şi ipoteza unui "refugiu" în Austria, nu exclude eventualitatea de a depune plîngere împotriva ziarului "Frankfurter Allgemeine Zeitung" care a declanşat controversele pe marginea romanului său acid, virulent, nu la adresa unui evreu, ci a unui critic literar.
Una din frazele centrale ale romanului, "mass-media este imună la adevăr", e rostită de Andre Ehrl König, critic literar şi, din întîmplare, evreu. Unii observatori întrevăd în acest detaliu nevoia traumatică a unei societăţi de a-şi inventa evreii, pentru a putea verifica, prin ei, dacă mai este sau nu animată de sentimente antisemite. Cel puţin aceasta era una din părerile emise de semnatarul unui adevărat studiu publicat în "Die Zeit", consacrat lui Martin Walser, "specialist în echivocuri". Studiul se subintitulează "De ce romanul Moartea unui critic nu este antisemit dar de ce, totuşi, ar fi fost mai bine să nu fi fost scris"...



"Isterizarea societăţii" şi "procesul scandalizării"
După ce Editura Suhrkamp s-a decis să publice romanul, Martin Walser a făcut noi declaraţii presei. Într-un interviu acordat postului de radio NDR, scriitorul în vîrstă de 75 de ani mărturiseşte că nici nu şi-ar fi putut imagina că această ultimă carte a sa va fi pusă în corelaţie cu Holocaustul. Dacă ar fi fost aşa, nici nu ar fi scris-o.
Aflăm între timp, tot din paginile presei, mai exact din publicaţia Asociaţiei Librarilor Germani, o veste mai mult decît picantă care atestă caracterul aproape arhetipal al rivalităţii dintre critici şi autor: Bodo Kirchoff, un scriitor mult mai tînăr şi mai puţin celebru decît Martin Walser, a scris o carte intitulată Schundroman (Un roman de trei parale) în care este vorba tot de moartea unui critic, Louis Freytag, în spatele căruia s-ar ascunde nimeni altul decît tot Marcel Reich-Ranicki. Numai că Freytag este ucis din întîmplare, în aglomeraţia Tîrgului de carte de la Frankfurt pe Main. Opinia publică însă este înclinată să creadă că reputatul critic a fost asasinat. Bănuiţi sunt doi scriitori uşor identificabili cu doi autori reali: Martin Walser şi Günter Grass (laureatul Premiului Nobel pentru Literatură fusese şi el victima lui Marcel Reich-Ranicki care-i "sfîşiase" romanul O poveste lungă, fapt ce a deteriorat sensibil relaţiile dintre cei doi). Romanul lui Bodo Kirchoff trebuia să apară în septembrie, dar vîlva creată în jurul scrierii lui Martin Walser i-a determinat pe editori să grăbească lansarea cărţii în librării şi anume la 8 iulie. Potrivit editorului Joachim Unseld, fiul patronului Editurii Suhrkamp, romanul mai tînărului prozator este mai relaxant, el neconstituind o răfuială vehementă cu critica literară şi mass-media, pe care însă nu le cruţă de observaţii sarcastice în text şi în subtext. Amuzant mai este un detaliu: romanul lui Bodo Kirchoff ar putea fi ţinta aceloraşi bănuieli ca volumul lui Walser, deşi, în programul editurii, Schundroman e prezentat ca un roman poliţist şi de dragoste...
Tot în cuprinsul unui interviu din foarte numeroasele care i-au fost solicitate după izbucnirea scandalului, Martin Walser afirma că dacă cineva ar proiecta mereu pe fundalul Holocaustului toate propoziţiile care sunt rostite, atunci multe dintre ele ar suna ciudat. Walser nu se află la primul scandal pe care-l iscă cuvintele sale. Cel mai răsunător a fost cel provocat de discursul rostit cu prilejul decernării Premiului Păcii acordat de către Asociaţia Librarilor Germani în 1998. Elogiul lui Martin Walser îl făcuse atunci nimeni altul decît Frank Schirrmacher, redactorul şef al prestigiosului "Frankfurter Allgemeine Zeitung", care a respins Moartea unui critic.
Critica pe care Martin Walser o făcea în urmă cu patru ani modului stereotip în care mass-media evocă ororile Holocaustului era neîndemînatic articulată, ambiguă. Impresia lăsată era aceea că scriitorul ar fi pledat pentru o eliberare de sub presiunea unui trecut ce nu mai vrea să treacă. El recurgea chiar la termenul de măciucă morală. Preşedintele de-atunci al Consiliului central al Evreilor, Ignatz Bubis, l-a cotat pe Walser drept un incendiator. A izbucnit o dispută îndelungată, penibilă şi delicată, căreia i-a pus capăt tocmai cotidianul "Frankfurter Allgemeine Zeitung". Ulterior, tot Editura Suhrkamp a publicat antologia acestei dispute (însumînd nu mai puţin de 682 de pagini) întocmită de... Frank Schirrmacher.
Polemicile pe terenul delicat şi dureros al trecutului nazist şi al Holocaustului izbucnesc din vreme în vreme în cîmpul de idei din Germania, de la celebra dispută a istoricilor, declanşată de istoricul Ernst Nolte în 1986, şi pînă azi. Se poate constata o trivializare, o degenerare a tonalităţilor discursului, o înlocuire a argumentelor cu învinuiri şi reproşuri, a analizei cu rechizitoriul. În acelaşi timp, o legitimă aspiraţeie spre "normalitate" a tinerei generaţii pare a nu ţine cont de sensibilităţile legitime faţă de istorie şi de discursurile în care se cuvine ea abordată. Recurgerea frecventă a unora şi altora la noţiunea de antisemitism ofensează adesea atît memoria victimelor Holocaustului şi a urmaşilor lor, cît şi pe cei care s-au străduit şi se străduiesc să netezească calea unei societăţi deschise, tolerante, apte să imprime public un discurs raţional chiar reacţiilor emoţional-subiective.
Nu întîmplător, într-o Germanie aflată deja în plină febră electorală, romanul lui Martin Walser a putut declanşa un scandal lipsit de prece
dent în istoria postbelică a republicii federale. Că autorul este el însuşi un provocator, cu sau fără voie, este un fapt discutabil. Dar mai îngrijorătoare pentru contextul dat este simultaneitatea scandalului literar cu un scandal politic.
Jurgen Mollemann, vicepreşedintele partidului liber-democrat care mai are la activul său cîteva gafe, a enunţat, referindu-se la antisemitism, cîteva opinii care au declanşat o dispută politică de proporţii, reflectată şi amplificată în şi de mass-media. Între timp şi aceasta s-a aplanat după ce Mollemann şi-a cerut scuze, iar oameni politici, istorici, analişti şi publicişti au clarificat cît de cît situaţia. Dar, extrapolările au mers atît de departe, încît la un moment dat Walser a fost considerat un Mollemann al literaturii!

Caracterul paroxistic pe care l-au atins cele două dispute l-a determinat pe Matthias Horx, expert în studiul tendinţelor social-culturale şi intelectuale ale prezentului şi viitorului, autor cu o bogată bibliografie, director al Institutului de Studiu al Viitorului cu sediul la Viena, să lanseze noţiunea de "isterizare a societăţii". El identifică în comportamentul actual al mass-media ceea ce poate fi numit un "proces al scandalizării", facilitat de concurenţă şi de simplificarea grosolană a complexităţii realului. Aceste tendinţe sunt subversive la nivelul subconştientului, amplificate de temeri şi angoase. Scandalurile ivite pe această cale creează iluzia adevărului, constată unii specialişti, dar prezintă şi unele trăsături totalitare. Marile scandaluri, scrie Matthias Horx, pot fi considerate de aceea ca o variantă democratică a unor procese de demascare. Se cuvine reflectat asupra acestei opinii. Nu întîmplător, una din temele emisiunii televizate Cvartetul Filozofic, difuzată pe programul doi ZDF, realizată de Rüdiger Safranski şi Peter Sloterdejik a fost "scandalul".
Revenind la cazul Walser şi la scandalul politic Mollemann, ultimele dintr-o serie mai recentă, se ridică şi întrebarea: cu ce se soldează ele? Cu o clarificare a cauzelor profunde ale diverselor resentimente? Cu o mobilizare a spiritelor în favoarea unei opţiuni juste? În loc de răspuns, să admitem următoarea ipoteză: dacă cineva ar privi, nu de la înălţimea zborului de pasăre ci de la cea a unui satelit geostaţionar, scandalurile acestui început de vară, aici în Germania, ar constata că nu rămîne nimic în urma lor. Aceasta este părerea expertului Matthias Horx.