Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Funambulism critic de Tudorel Urian

La prima vedere, recenziile Nicoletei Sălcudeanu sînt, precum noul roman francez, interesante mai mult prin cum se spune decît prin ce se spune. Stilul pare să ia faţa ideii, arabescurile condeiului ecranează, pînă la un punct, conţinutul. Cronicara a deprins şi practică fără ostenire mersul pe sîrma limbajului. Scrisul său este o continuă emisie feerică de baloane de săpun care se ating în aer, se sparg voluptos, dar sînt instantaneu înlocuite de altele. Jargonul ştiinţific, limbajul doct, preţios, al simpozioanelor şi lucrărilor academice de teorie şi critică literară, stilul cool şi dezinhibarea verbală ale băieţilor de cartier, metaforele împrumutate de la ?vecina mea?, poeta, locurile comune ale criticii literare şi cele ale tot mai acaparantului univers mass-media sînt precum notele unui xilofon pe care autoarea le izbeşte fără încetare pentru a obţine, în final, melodia dorită. Nici un moment de relaxare, nici o platformă de tras sufletul nu întrerupe acest funambulism stilistic. Mereu în formă, niciodată melancolică, depresivă, sau îngîndurată, Nicoleta Sălcudeanu îşi face de fiecare dată apariţia pe scena literaturii cu aplombul machist al unei vedete de cabaret care ştie cum să îşi pună la picioare întreaga suflare din sală. Modelele sale ? cel puţin la nivelul manierei de a aborda un text critic ? par a fi Al. Cistelecan şi Dan C. Mihăilescu (afinităţile cu scrisul acestora sar în ochi în cronicile ce le sînt dedicate), influenţa primului fiind sensibil mai pronunţată.
Pasienţe este o carte în care sînt puse sub lupă stilul şi ideile mediatorilor realităţii (literare). Este vorba în primul rînd de criticii literari, mai vechi şi mai noi, dar şi de aşa-zişii analişti şi polemişti politici. Altfel spus, o analiză a filtrelor literaturii. În fine, sînt recenzate şi cîteva scrieri literare ?la prima mînă?. De fiecare dată, preocuparea Nicoletei Sălcudeanu este aceea de a deconstrui eşafodajul critic al autorului supus analizei, de a-i studia cu atenţie toate componentele pentru ca, în final să îi recompună modul de gîndire şi motivaţiile mai mult sau mai puţin ascunse. A te pune în pielea altuia, a vedea lumea (literaturii) cu ochii săi presupune un exerciţiu de imaginaţie la limita prozei, dar melanjul dintre ficţiune şi analiză îi iese de minune Nicoletei Sălcudeanu. Ea vînează eficient punctele vulnerabile din opera supusă analizei, taxează mereu cu voioasă ironie greşelile metodologice sau, mai rău, atunci cînd este cazul, elementele metaliterare care pervertesc judecata critică. Textele produc satisfacţii estetice prin niciodată previzibilele volte stilistice ale autoarei şi lasă loc de meditaţie graţie tezelor pe care le pun în discuţie. Uneori, pentru a-şi întări argumentaţia, cronicara apelează şi la alte surse decît cărţile pe care le recenzează. Corelarea unor versuri de Nina Cassian, citate de Eugen Negrici în cartea sa Literatura română sub comunism. Poezia (I), privind vagul sentiment de culpă pe care ar trebui să-l încerce oamenii muncii aflaţi în concediu la mare, cu însemnările din jurnalul ţinut de aceeaşi poetă în epocă (Memoria ca zestre, vol I), oferă o imagine destul de limpede despre climatul vacanţelor estivale în anii de glorie ai dictaturii proletariatului: ?În timp ce fruntaşul (în producţie ? n.m.) e bîntuit, şi pe plajă, de întrebări vinovate (ŤEchipa de acum ce-o fi făcînd?/ Ce noi metode-n lipsa lui învaţă?/ Ziarele vorbeau de noi izbînzi,/ Izbînzi la care el n-a fost de faţăť), poeta ce-i dă viaţă notează în august 1950, la Mangalia: Fac nudism într-un fel de grup distanţat ? şi nu încerc nici un fel de jenă. Pe Mony (Ov. S. Crohmălniceanu, n.a.), însă, situaţia asta l-a făcut să uite de toate resentimentele, să nu mai ţină cont de Ťdemnitateť şi-mi dă tîrcoaleť? (p. 47).
Ideea lui Mircea Mihăieş de a-şi insera ca prefaţă la volumul sau de pamflete Masca de fiere un text la limita injuriei scris de poetul Adrian Păunescu îi prilejuieşte autoarei o provocatoare paralelă între cei doi polemişti. Mintea limpede a Nicoletei Sălcudeanu stabileşte fără drept de recurs raportul dintre cei doi şi nu cred că cineva ar putea găsi argumente care să o contrazică. Încă o dată stilul face toţi banii. Comentatoarea arbitrează disputa celor doi cu aerul că este ea însăşi un încercat polemist, momentan retras din competiţie: ?Mare diferenţă între cei doi! Pe cînd unul îşi expectorează măslinele mioritice în faţa unui public de stadioane quasi-parlamentare, celălalt şfichiuie floreta în faţa oglinzii. Oarecum despletit, oarecum feciorelnic. În mod normal, avînd o astfel de reclamă, ţinîn- du-se cont şi de bobularitatea (sic!) poetului curtean, se presupune că vandabilitatea volumului ar trebui să spargă orice plafoane. Da, dacă boborul ar fi febril consumator de Polirom. Dar el nu e. El savurează doar gregaritatea duios-greţoasă a totuşi iubirii. Aşadar, cui se adresează pamfletistica lui Mircea Mihăieş, cărui eşantion de populaţie ? ca să zic aşa? Cititorilor revistelor literare şi poliromizaţilor. Atît.? (p. 118). În general, afirmaţiile Nicoletei Sălcudeanu sînt greu de contrazis. Recenzenta nu se hazardează în dispute cu rezultat incert, selectează cu maximă precizie punctele vulnerabile ale cărţilor despre care scrie şi ?loveşte? întotdeauna la sigur. Afirmaţiile sale pot fi puse în discuţie cel mult atunci cînd face aprecieri generale. Convingerea cronicarei că un autor de jurnal are în minte, în momentul redactării, un cititor virtual (asemenea autorilor de literatură propriu- zisă) este una discutabilă, în sensul bun al cuvîntului. Motivaţia autorilor de jurnal diferă, de la caz la caz. Este limpede că, mai ales în anii din urmă, sînt mulţi cei care ţin jurnal cu gîndul mărturisit de a-l publica într- o bună zi. Ştim toţi că există scriitori care îşi publică jurnalele în timpul vieţii sau alţii care condiţionează publicarea de scurgerea unui număr de ani de la moartea lor. Toţi aceştia au în minte, cu siguranţă, un cititor virtual. Scrisul lor are adresant şi acest fapt influenţează, mai mult sau mai puţin conştient, chiar procesul notării. Există însă şi jurnalele intime (în adevăratul înţeles al cuvîntului), cele ţinute ca exerciţiu de scris, în zilele fără inspiraţie (Mircea Eliade era fericit în zilele în care nu scria în jurnal pentru că asta însemna că ?a lucrat?), sau din raţiuni de ... aide mémoire (oricît ar părea de ciudat sunt convins că celebrul jurnal al Monicăi Lovinescu ? cel puţin pînă în anul 1990 ? nu era destinat publicării şi nici nu viza un cititor virtual. În schimb este foarte posibil ca Gheorghe Ursu să-şi fi făcut însemnările cu gîndul la reacţia prietenilor săi).
Majoritatea criticilor analizaţi de Nicoleta Sălcudeanu sunt ardeleni şi s-au format în jurul revistei clujene ?Echinox?. Printre rîndurile cărţii răzbate, de altfel, un discret parfum de patriotism local şi o vagă idiosin- crazie faţă de viaţa literară bucureşteană şi vedetele ei (în special Mircea Cărtărescu). Scriind despre Daniel Cristea-Enache, autoarea imaginează un joc prin care încearcă să pună în evidenţă măsurile diferite cu care operează acesta în cartea sa de debut, Concert de deschidere. Scrie Nicoleta Sălcudeanu: ?Aş fi putut jura, de exemplu, că un polemist de talent, nu ferit de mojicii, ca Dan Petrescu, va fi drastic sancţionat, pe cînd un altul, tot atît de talentat, dar infinit mai puţin subtil, de nu de-a dreptul incult, prea adesea grobian (Cristian Tudor Popescu) va fi scăldat în elogii pufoase. Încercaţi să ghiciţi cu care oca sînt cîntăriţi: Paul Georgescu, Dumitru Micu, Eugen Simion, Fănuş Neagu, Marin Preda, Cătălin }ârlea? Dacă aţi ghicit, vă mai întreb: dar Virgil Ierunca, Nicolae Manolescu, Paul Goma, Mircea Zaciu, Denisa Comă- nescu?? (p. 111) Mă tem că cel puţin prima întrebare, uşor reformulată, i s-ar putea adresa chiar celei care a lansat-o. Este evident că recenzenta dă dovadă de (puţin) mai multă generozitate atunci cînd comentează cărţile autorilor din Tîrgu-Mureş, Cluj sau Timişoara, decît pe cele ale confraţilor din Bucureşti. Aş spune chiar că este normal să fie aşa. Fiecare critic literar resimte (chiar dacă nu o va recunoaşte niciodată) presiunea tacită sau zgomotoasă a prietenilor şi a scriitorilor pe care este nevoit să-i vadă frecvent. Mă tem că nu există critic literar care să nu poarte în raniţă două ocale, una mare şi alta (ceva mai) mică. Aşa, pentru orice eventualitate. Important este însă cît de des le scoate de acolo şi cum le foloseşte. În general, Nicoleta Sălcudeanu le foloseşte corect.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara