Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Fulgi de poezie de Daniel Cristea-Enache

Aproape fiecare generaţie literară începe ca un grup (bine sudat şi revendicat de la o doctrină precizată), pentru a evolua, cu trecerea anilor, în sensul dispersiei artistice şi al discriminării valorice. Câteva individualităţi se detaşează şi strălucesc tot mai mult, în timp ce plutonul rămas în urmă se consolează cu amintirea fostului desant, cu imaginea acelei ,egalităţi" din punctul iniţial. Numai că, în câmpul artei, nu există egalitate, după cum nu s-a inventat o teorie capabilă să substituie creaţia personală, unică, fără numitor comun. De acest fapt au început să se convingă şi ,optzeciştii" (cei mai lucizi dintre ei), care tot mai frecvent, în ultima vreme, renunţă la perspectiva cenaclistă asupra literaturii, în favoarea unei abordări cu miză pronunţat individuală. Rămâne un corpus teoretic, doctrinar, însă acesta e retras în fundal, diminuat ca pondere şi semnificaţie, lăsând să apară în prim-plan amprenta şi conturul eului: torsiunea chinuitoare, dar atât de expresivă, a scriitorului singur, cu desăvârşire singur, în faţa paginii albe.

Dacă majoritatea componenţilor generaţiei '80 au avut un start fulminant şi un traseu pâlpâitor (excepţiile numindu-se Mircea Cărtărescu şi Mariana Marin, Marta Petreu şi Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă şi George Cuşnarencu), Liviu Georgescu a aşteptat douăzeci de ani pentru a debuta editorial, într-un context radical diferit de cel al deceniului nouă. Complet desincronizat faţă de poeţii ,lunedişti", el a ieşit la rampă abia în 2000 (cu volumul Călăuza), ca un personaj cu totul atipic, rătăcit printre vocile răguşite de protest ale tinerilor ,milenarişti". Iată o probă suplimentară că nu întotdeauna contextul determină textul şi epoca îşi creează lirica; asistăm, adesea, la răsturnări ale acestui raport de consecuţie, la cauzalităţi inverse, tonifiante. N-ar fi, mă întreb, o mare plictiseală dacă întreaga literatură pe care o parcurgem s-ar supune, servilă, anilor în care a fost publicată?

Recuperând masiv decalajul temporal, printr-o veritabilă efervescenţă editorială, recoltând numeroase premii (cel mai recent şi mai prestigios, al Uniunii Scriitorilor) şi alternând volumele inedite cu antologii de autor consistente, Liviu Georgescu i-a luat prin surprindere pe cronicarii literari, puţin nedumeriţi în faţa acestui gheizer liric de ultimă oră. Surpriza descoperirii fiind dublată de o savuroasă indecizie clasificatoare. Nicolae Manolescu l-a scos pe autor din mantaua lui Arghezi, subsemnatul a descoperit influenţa lui Dimov şi o luxurianţă asociativă amintind de Ilarie Voronca, Gheorghe Grigurcu, remarcabilul critic de poezie, a trasat aceeaşi paralelă cu ,miliardarul de imagini"; s-a vorbit, concomitent sau în succesiune, despre postmodernism, postavangardism, barochism: alte şi alte -isme sub care nărăvaşul poet să poată fi aşezat fără probleme. O mică şi benignă cherelă critică, din care autorul de faţă, obiectul ei, nu poate ieşi decât în câştig... Să deschidem însă volumul, cu un titlu stănescian, Orologiul cu statui şi să citim două-trei fragmente, dintre cele mai semnificative: ,când seara se lasă cu vulturii-n gol/ chipurile noastre se sting/ şi ne proptim râurile-n piept/ să încălzim chinuitele pietre/ numai sarea de pe cuvintele noastre/ mai pâlpâie în lumânări/ se-aude gâlgâit de securi/ pocăinţa stâncilor aprinde pustiul// pletele lui Dumnezeu ard în păduri" (Psalm); ,se aud sărbători în zăpada ce arde/ mugurii se dezgheaţă ca irişii dintr-o carte/ îmi acoperă privirea se urneşte gheaţa devenind apă şi lumină/ morile macină făină transparentă peste nemişcatele feţe/ mozaic de ploi prin punctul hoinar/ caut ritmul pătrund în curcubeu în noaptea bizantină/ prin tibia lui Dumnezeu" (Glaciaţiune cu umbre şi greieri, Ascensiune); ,se simte aburul şi flaşneta/ seringi cu ser inflamator/ pete de ulei se amestecă/ fac dragoste-n covor// iar inima mea valsează/ dansează tango în cutii de chibrit/ la lumina fosforului chinuit// din întuneric vine un impuls sonor/ şi toţi pereţii se dezgolesc provocator// din tablou mă salută bunicul chefliu/ ofiţer cu mâna zvâcnind la chipiu/ călare pe râsul nostru de copii/ pierduţi în aurore sinilii" (Tablou).

Fluida materie lirică iese mai întâi, decantată, purificată, din retortele (neo)modernismului, cu accentul pe metaforă şi stilul înalt al ,şaizeciştilor"; cu o aceeaşi radiere a realităţii cotidiene şi fixare într-un cer intermediar. Nimic biografic, prozaic, accidental în sens existenţial nu transpare în asemenea versuri limpezite de orice ,impuritate", abstrase din registrul comunicării curente şi din lumea pe care aceasta o înfăşoară. Totul este ridicat la putere simbolică şi la o relevanţă supraverbală: cuvintele sunt un simplu material pentru combustia ideii. Simptomatic, focul îşi joacă limbile prin aceste poezii: ,chipurile noastre se sting", ,numai sarea de pe cuvintele noastre/ mai pâlpâie în lumânări", ,pocăinţa stâncilor aprinde pustiul", ,pletele lui Dumnezeu ard în păduri", ,se aud sărbători în zăpada ce arde"... Focuri bengale ale Transcendenţei - căci secvenţa finală (,pletele lui Dumnezeu ard în păduri" ori ,prin tibia lui Dumnezeu") e nu doar la propriu, ci şi la figurat una terminus, un capăt de drum, un reper de nedepăşit. Traseul poetului începe şi sfârşeşte în punctul în jurul căruia universul întreg se roteşte. ,Nimic nu se creează totul se transformă", scrie el apăsat, cu italice, în lungile Confesiuni recuperate, pentru a reveni apoi şi a întoarce enunţul, cu o notă în plus de smerenie: ,mi-am dat seama că nimic nu se transformă/ totul se creează". Pe lângă această modificare, făcută cu o limpezime, aşa zicând, pedagogică, Liviu Georgescu procedează (ca şi în volumele precedente) la reluări ale unor teme, motive, strofe deja scrise, schimbate pe nesimţite, aduse uşor într-o altă lumină. În loc de moto, primul poem din volum, şi Confesiuni recuperate, ultimul, prezintă opt versuri identice, dispuse însă diferit. Vechile premise devin concluzii ferme, iar raţionamentele făcute se comprimă într-un punct pus acum altfel. Din nou, finalul contează, el e summa textului: ,Mă simt viu printre lucruri considerate moarte,/ îmi trăiesc viaţa ca şi cum moartea ar exista numai/ în imaginaţia unora iar aceştia vor muri cu siguranţă.".

Acest tipar aforistic, cu miez simbolic, nu e totuşi caracteristic autorului. Specialitatea lui Liviu Georgescu o constituie poemul abundent, cu serii de imagini exotice, fără nici un moment de respiro sau baremi de linişte sapienţială. Plăcerea nebună a celui care se joacă şi se bucură de cuvinte, asociindu-le imprevizibil, răsucindu-le şi ciocnindu-le ca la biliard, e mai puternică decât figuraţia modernismului abstract şi imaginaţia eterată a exponenţilor lui. În Orologiul cu statui, elementele intră într-o adevărată frenezie (combinatorie sau disociativă), particulele sunt de o mirabilă diversitate, între pulsari apar ,vâltori nesfârşite", iar din ,cristalul orb" ,se îngraşă corpusculi entropici". ,Fluviul e lumânare în curgere", ,făina luminii pâlpâie în neon", ,bălţi enorme de vorbe" sunt călcate de pasul poetului, pe deplin conştient că ,vid absolut nu există". Spectacolul diurn şi nocturn al lumii, mişcarea ei browniană sub cupola protectoare a Divinităţii sunt însoţite şi exprimate de un nesfârşit spectacol verbal, în care sunetele fac dragoste şi lexicul foşneşte complice. Citatul Tablou dimovian e numai unul între altele: ,Din negrele cetăţi hitite/ Veni un zvon de zinc şi nea/ Arhipelaguri Aramite/ Cu vânturi dulci de acadea// Şi de la ţărmul mut şi rece/ Porni o flotă de mărgean/ Prin valurile sfinţi şi grece/ Prin ape reci de prin ochean(...)// Asimetrii şi asfodele/ Prin margini dure de palat/ Prin turnurile de mărgele/ Infante dulci de alintat// În murmuri se răsfaţă grele/ Cu faţa în parfum şi fard/ Lingoarea verde de pe stele/ Se varsă palidă-n brocard// Când miezul rătăceşte-n floare/ Şi înfloreşte-n sindrofii/ Căci aurorele călare/ Se pierd în volburi aurii" (Din zări hitite).

E greu de prevăzut în ce direcţie o va lua acest autor matur şi divers, disputat între intensitatea metaforei şi pasta verbală, între poezia simbolurilor şi fulgii poeziei (,şi cum treci lăsând în urmă zăpezi/ coaja curge albă de pe nuci/ lumea se transformă în culoare/ absorbi copacii făcându-i simboluri şi fulgi"). Cele două modalităţi lirice au deopotrivă avantaje şi dezavantaje: speculaţie mai bogată într-o parte, expresivitate sporită în cealaltă, o anume fadoare a modernismului grav, o lipsă de substanţă a postmodernismului pestriţ. Poate că nota de originalitate a lui Liviu Georgescu - ultim ,optzecist" - e de căutat şi de găsit în această curioasă poziţionare într-o intersecţie a epocilor şi formulelor literare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara