De departe, cea mai greţoasă
supunere din acest interviu
mascat, pe care unii l-au numit
roman (şi în care Houellebecq
îşi pune singur întrebările, într-o
ordine abilă), e supunerea literară.
Nu mult discutata supunere religioasă,
nu supunerea sexuală necondiţionată
(cu lema farg the autonomy), nu
supunerea (reciprocă şi succesivă) a
civilizaţiilor, căci despre ele vine
vorba abia incidental, în acest lung
autointerviu fantasmatic, dezlînat şi
arierat. Adevărata temă a Supunerii
e chiar această, deja fumată, reconsiderare
a literarului – pe care Houellebecq
a dus-o din ce în ce mai departe,
înspre psihiatria clinică – într-o carte
pe care, iată, cu toţii am citit-o în
chiar anul apariţiei sale, trecînd cu
vederea, fără îndoială, romane adevărate
ce meritau o soartă mai bună.
Căci reperele la care ar trebui
să ne raportăm după ce citim Supunere
de Michel Houellebecq nu sînt nici
Huxley, nici Orwell, nici (Doamne
fereşte!) Huysmans, făcut subiectobiect
de studiu al personajului
principal şi discutat ca pretext caricatural
şi consumerist. Primele două vecinătăţi
recente care-mi vin în minte în legătură
cu această carte perversă, cu veleităţi
de almanah rasist pentru semidocţi,
sînt „cazurile” Stieg Larsson şi Haruki
Murakami. Mai specific, Larsson din
trilogia Millennium şi Murakami din
trilogia 1Q84, dar şi din alte producţii
din ce în ce mai laxe şi mai fabricate
după reţetă. N-aş merge atît de departe
încît să identific şi în ultimele trei
cărţi ale lui Houellebecq o trilogie cu
subiecte deja răspicat enunţate în
intervenţiile sale publice, în interviurile
sale enervante şi iresponsabile, pe
care publicul le devoră şi în care
antisemitismul, antieuropenismul,
pedofilia şi turismul sexual sînt subiecte
nu doar normale, ci tratate cu acea
libertate pe care ne-am obişnuit să
le-o acordăm scriitorilor în virtutea
artei lor. Într-un fel paradoxal, deşi
arta scrisului a devenit democratică,
relativă şi laxă, libertatea scriitorului
e (mai ales cînd acesta vinde bine
şi reuşeşte să fie la baza unui lanţ
trofic) absolută.
Recent, Houellebecq a boicotat
numărul pe care Le Monde a ţinut să
i-l dedice, refuzînd interviul promis
Arianei Chemin şi cerîndu-le tuturor
celor implicaţi în dosarul cu pricina
să nu colaboreze cu revista de stînga,
ameninţînd chiar cu procesul. În
acelaşi timp, pe 31 iulie, acelaşi
Houellebecq a răspuns pe larg întrebă
rilor lui Jean-René Van der Plaetsen
de la Figaro Magazine, promiţînd
continuarea în numerele viitoare şi
radicalizîndu-şi opiniile în privinţa
„spiritului cuceritor al Islamului”.
Din ianuarie, cînd se bîlbîia în studioul
lui Patrick Cohen de la France
Inter, nepreaputînd să explice nici
sensul unui „islam moderat”, nici ce
a înţeles din Coran la o lectură recentă,
Houellebecq şi-a ales tabăra şi a
început să explice că nici un roman
nu a fost scris vreodată ca să modifice
realitatea. Poate să modifice doar
încasările editorilor, ale revistelor
implicate în promovare şi care îi
cultivă scriitorului iresponsabilitatea
cronică, mai ales pentru că vinde
obiecte de hîrtie în care-şi bricolează
fantasmele într-un stil „globalizant”,
de regăsit şi în alte zone de entertainment.
Nici nu ştiu ce îmi face mai rău
cînd îl citesc (căci îl citesc, cu creionul
în mînă, cum i-am citit şi pe Larsson
şi pe Murakami): suficienţa groasă
(căci nu are nici cea mai mică problemă
cînd improvizează în chestiuni infinit
sensibile, cum e cea a „Islamului
pentru toţi”, a evreilor la a treia
generaţie care părăsesc masiv Franţa,
a studiilor tradiţionale guenoniene
sau a recentrării Europei spre sud,
din motive geo-politice care-i scapă)
sau mimarea literaturii.
Probabil aceasta din urmă mă
nemulţumeşte cel mai tare, supunerea
noastră, a cititorilor, faţă de un evident
fenomen de marketing, care anul
acesta a beneficiat – printr-o coincidenţă
tout court – de o nesperată şi macabră
formă de publicitate, cea a atentatului
de la Charlie Hebdo. Pînă să citesc
Supunere – pe care n-o pot considera
nici roman, nici literatură dintr-un
motiv în primul rînd tehnic: există
în această carte zeci de pagini care
ar putea lipsi fără nici o problemă de
ordin compoziţional, de (in)coerenţă
narativă sau de logică internă a
subiectului –, am luat de bună reacţia
lui Houellebecq de după Charlie
Hebdo, criza de plîns în direct, oprirea
turneului de promovare, părăsirea
Parisului, exact ca personajul lui
principal, François Rediger, profesor
de literatură la Sorbona, după instalarea
regimului islamic într-un 2022 pe
care mulţi îl cred posibil. Acum, văzînd
că acel turneu de promovare n-a fost,
cu toate riscurile, nicicînd oprit (căci
cadoul de Crăciun pe care Houellebecq
i l-a făcut Marinei Le Pen i-a mai fost
trimis de cîteva ori prin diverse afirmaţii
„populare”), îmi e destul de greu să-
i mai urmăresc contradicţiile. În fond,
recenta sa carte nu e nici distopie,
nici political fiction, nici satiră, ci o
afirmaţie ridicolă (ca aceea nu prea
veche: „La religion la plus con, c’est
quand même l’islam. Quand on lit le
Coran, on est effondré… effondré!”),
sau, mă rog, ilustrarea decerebrată,
de după prăbuşire, a acelei afirmaţii...
De ce, în fond, ne supunem noi,
cititorii, care avem, la urma urmelor,
destule cărţi mai bune de citit? De
ce-l citim pe Stieg Larsson cînd pe
zeci de pagini din Millennium găsim
descrieri ale unor sisteme de operare
pe computer, teorii ale conspiraţiei
răsfumate deja în ziare obscure,
fantasme sexuale hardcore abia
reîncălzite? De ce ne supunem şi
citim (mă includ, citesc tot felul de
tîmpenii, în continuare, de parcă nu
m-aş fi edificat de multă vreme)
noi şi noi romane de Murakami, vedetă
globală care, în trilogia sa cvasihollywoodiană,
vede transcendenţa
ca pe o alternanţă de lumi paralele
ce pot izvorî, la limită, dintr-o
capră moartă în coteţul unei secte
milenariste, în creierii munţilor
japonezi (sună bizar, dar nu contează
fiindcă, după 1500 de pagini, tot
teoria conspiraţiei condimentate
sexual învinge). Am un răspuns lung,
însă îl ţin pentru altădată. Cel scurt
sună aşa: pentru că sîntem asaltaţi
de gunoi simililiterar bine ticluit, iar
rarii oameni care împărţeau apele
nu mai sînt de găsit în zona de întîlnire
a literaturii cu influenţa publică şi
banii editoriali.
Să punem şi întrebarea directă:
de ce citim/cumpărăm/discutăm
Supunere de Michel Houellebecq,
care foloseşte aceleaşi ingrediente
light, de ghid ilustrat al Parisului şi
împrejurimilor, plus un inventar lax
din almanahul 2015 al rasistului
provocator, trecut prin multe şi ale
cărui convingeri pot fi suspendate
oricînd, în funcţie de împrejurări şi
interlocutor? De ce ne interesează
aceste poncife reciclate, aceste fantasme
combinate cu ură de toate felurile şi
mai ales cu ură de sine? Eu ştiu de
ce am făcut-o. Aşa cum pe unii Houellebecq
îi „face” prin iresponsabilitate,
prin continuă provocare sau prin
scenele hardcore de sex, pe mine
m-a făcut să citesc Supunere elogiul
literaturii de la pagina 11, înşelătoarea
laudă a prezenţei autorului în propria
operă: „Doar literatura... poate să
dea acea senzaţie de contact cu un
alt spirit omenesc, în totalitatea
lui, cu slăbiciunile şi înălţimile, cu
limitările, micimea, ideile fixe şi
credinţele sale; cu tot ce îl mişcă, îl
interesează, îl aţîţă sau îi repugnă.
Doar literatura îţi îngăduie să intri
în contact cu spiritul unui mort,
într-o manieră mai directă, mai
completă şi mai profundă decît ar
face-o pînă şi discuţia cu un prieten
– oricît de gravă şi de durabilă ar fi
o prietenie, niciodată nu te angajezi
într-o conversaţie atît de total cum
o faci în faţa unei pagini goale,
cînd te adresezi unui destinatar
necunoscut... cînd e vorba despre
literatură, frumuseţea stilului,
muzicalitatea stilului contează;
profunzimea gîndirii autorului,
originalitatea ideilor sale nu trebuie
dispreţuite; dar un autor este, înainte
de orice, o făptură umană, prezentă
în cărţile sale, iar faptul că scrie foarte
bine sau foarte rău nu este, în ultimă
instanţă, important, esenţial e să
scrie şi să fie, efectiv, prezent în cărţile
sale...”.
Moartea artei majore, farg the
autonomy şi în privinţa autonomiei
literare, nu numai în zona artei erotice,
justificarea artei pop prin prezenţa
difuză a autorului în fiecare rînd
(de care, orice am zice, Supunere nu
duce lipsă), laxul de toate felurile,
mai ales etic... S-ar răsuci în morminte
(şi se răsucesc!) o sută de scriitori
hispanoamericani buni şi alţi o
sută central-europeni văzînd, din
empireul literaturii, ultimul trash
al ultimului Houellebecq crepuscular.
