Biutiful (2010)
Regia:Alejandro González Iñárritu.
Cu:Javier Bardem.
Genul filmului: Dramă.
Durata: 148 minute.
Premiera în România: 25.03.2011.
Produs de:Cha Cha Cha.
Distribuit în România de: Prorom, Transilvania Film.

„Biutiful”, titlul scris astfel reprezintă confirmarea unei greşeli de ortografie care vine din partea unui spaniol, Uxbal (Javier Bardem), întrebat de fiica sa Ana (Hanaa Bouchaib) asupra corectitudinii transcrierii. Ce anume este „frumos” în filmul lui Alejandro González Iñárritu? Răspunsul la această întrebare ar reflecta mai degrabă jocul cu o adulterare facilă a frumosului recuperabilă din spaţiul melodramei sub specia kitsch-ului. Dar nu numai atât. Acest frumos are o tangentă cu macabrul acumulat în straturi de diferite densităţi în ultimul film al lui Iñárritu. Intriga o constituie diagnosticul pus lui Uxbal în urma unui banal consult medical: cancer de prostată ajuns în stadiul de metastază. Uxbal are la dispoziţie aproximativ două luni să pună lucrurile la punct într-o existenţă destul de zbuciumată şi confuză. Acest lup citadin al unei Barcelone crepusculare şi interlope se ocupă cu distribuirea ilegală a forţei de muncă ieftine constând din imigranţi chinezi, dar şi a mărfurilor acestora prin intermediul clandestinilor senegalezi. Este divorţat, soţia sa Marambra (Maricel Álvarez) fiind instabilă psihic, şi totodată amanta ocazională a fratelui său Tito (Eduard Fernández). Copiii, Mateo (Guillermo Estrella) şi Ana, i-au fost încredinţaţi lui, iar Uxbal are dificultăţi cu creşterea lor. Încercarea de a o readuce pe soţia sa în spaţiul conjugal eşuează după ce aceasta îşi molestează în mod repetat fiul mai mic, însă senegaleza Ige (Diaryatou Daff), al cărei soţ implicat în afacerile lui Uxbal a fost arestat, preia sarcina de mamă. În rest, lumea lui Iñárritu este aşa cum o ştim, un amestec de sordid şi cruzime în care se strecoară neaşteptat umanitatea. „Biutiful” este acest frumos stâlcit care însoţeşte sordidul, chiar şi în existenţele cele mai corupte.
Filmul debutează cu o scenă cu care se va şi închide, întâlnirea imaginată, altfel imposibilă, dintre Uxbal, un bărbat de patruzeci şi ceva de ani, şi tatăl său în vârstă de 20 şi ceva de ani, mort cu mult timp în urmă. În absenţa oricărei explicaţii, vârsta inversează raportul, tatăl vorbind fiului aşa cum un fiu ar vorbi tatălui. Discuţia este despre moarte şi despre angoasă într-un peisaj iernatic cu cadavrul unei bufniţe pe zăpadă, însă, spre deosebire de toate scenele care vor urma, aceasta are ceva din claritatea şi liniştea unei zile de iarnă, reprezintă un moment de meditaţie asupra morţii de o stranie frumuseţe. Prima şi ultima scenă închid între paranteze celălalt tip de frumuseţe adulterat, „biutiful, kitschul despre care Milan Kundera afirma că este o lacrimă care devine conştientă de sine, care se lasă dramatizată. Iñárritu supralicitează suferinţa în detrimentul autenticităţii personajului puternic pe care-l creează. La un moment dat, acumularea de suferinţă riscă să mai ofere un sens, cu atât mai mult cu cât totul se desfăşoară în perspectiva unei morţi anunţate, a unei despărţiri iminente. Uxbal poate vorbi cu morţii şi pentru o sumă de bani le comunică apropiaţilor ultimele lor gânduri. La limita senzaţionalismului, „darul” lui Uxbal îl plasează în preajma morţii, şi de la un capăt la altul filmul nu face decât să ilustreze această proximitate. Bea (Ana Wagener), o femeie vârstnică, îi predă câteva lecţii despre moarte, însă ceea ce îl va situa în cercul ei cu adevărat va fi moartea imigranţilor chinezi de care se face responsabil cumpărându-le nişte radiatoare ieftine pentru a se încălzi, imigranţi care sfârşesc asfixiaţi în magazia mizeră care le serveşte drept dormitor.
Regizorul ştie să creeze personaje pentru care ura, iubirea, vinovăţia sunt motivaţii capitale, iar ceea ce răzbeşte din filmele sale este felul în care un afect marchează un personaj cu fierul roşu. Aceste afecte apar aici diluate, poate şi pentru că regizorul reia într-un context saturat, depresiv, tensiuni pe care le-a analizat minunat în celelalte filme ale sale. Filmul alunecă spre melodramă însă nu trebuie uitat că tot Iñárritu a ridicat genul (aşa cum o face García Márquez cu romanele sale, a se vedea Dragostea în vremea holerei) la demnitatea tragediei în 21 de grame (2003). Regizorul a mizat pe o ambiguitate productivă: coincidenţele improbabile atât de caracteristice pentru melodramă devin nodurile şi semnele unei reţele narative complicate care pun în discuţie desenul ascuns al destinului. Nu există nimic întâmplător, pare să afirme regizorul cu filmele lui, coincidenţele constituie metafizica implicită a lui Iñárritu, poate cel mai bine scoasă în evidenţă cu Babel (2006). În cazul de faţă, regizorul se desparte de scenaristul Guillermo Arriaga şi în sensul că renunţă la intriga arborescentă, la dezvoltarea rizomatică a conflictului şi la accentuarea contrastelor. Regizorul mizează totul pe un personaj în jurul căruia gravitează toate celelalte, iese cu el din reţea pentru a conferi un centru pânzei de păianjen, iar acest fapt constituie o altă opţiune estetică menită să-l disocieze clar de Arriaga. Întorcându-ne la frumuseţea minată de lacrima excesivă, nu poţi ignora cadrajele minuţioase, mişcările discrete ale camerei, luminile care îmbracă personajele luxuriant şi trist şi mai ales ambianţa sonoră, tactul sincopat de flamenco pe care-l conferă filmului muzica lui Gustavo Santaollala. Iñárritu s-a străduit să fie deopotrivă el şi un altul în acest film. Pe jumătate a reuşit.