Ceea ce frapează, de la prima descindere, în lumea lusitană e preeminenţa arhitecturii. Îmi pare că, dintre toate artele, aceasta deţine aici supremaţia - iradiind din metropola Lisabona (acum vreo jumătate de mileniu, capitală a lumii!) nu doar către Porto, Guimarăes, Coimbra, Tomar, Sintra, Évora, Santarém, Braga, Viseu, Aveiro, Viana do Castelo, Bragança, Lamego, Silves, Faro, Portimăo, Tavira, Lagos ... dar şi "peste mări niciodată înainte navigate", cum zice poetul autohton.
Splendoarea Lisabonei are caracteristici de palimpsest. Înainte de a "exporta" către alte continente ştiinţa locuirii frumoase şi civilizate, urbea Olissiponiană (mitul ei fondator îl are ca protagonist pe Ulisse) a acumulat straturi de influenţe din multiple orizonturi: elene, feniciene, celto-iberice, romane, vizigote, maure, ebraice etc. În glorioasa epocă a descoperirilor, patronată de Regele Manuel Întâiul, pe colinele urbanizate de lângă estuarul râului Tejo s-a distilat o sinteză arhitecturală fără precedent şi fără ecouri imediate în restul Europei: aşa-numitul stil manuelin, un fel de baroc flamboiant, în care vocaţia decorativă şi cea a broderiei în piatră ating paroxismul. Capodoperele acestui stil sunt asaltate astăzi de cohorte de turişti: Mănăstirea Jerônimos din Belém (numele lusitanizat al Bethleemului, purtat de suburbia din vestul Lisabonei), în vecinătatea Turnului - Torre de Belém - devenit emblemă naţională; Mănăstirea Batalha; fortăreaţa templierilor din Tomar; Palatul regal de la Sintra; Mănăstirea Madre de Deus, transformată în Museu do Azulejo (faianţa preponderent alb-azurie ce decorează interioarele şi exterioarele atâtor edificii portugheze). Aflai recent că turiştii dublează anual populaţia de zece milioane a ţării. Au toate motivele să vină şi bine fac.
Dacă manuelinul nu a devenit un stil internaţional, în schimb, prezumpţia mea este că el a oferit sugestii creative măcar unuia dintre cei mai deconcertanţi arhitecţi ai lumii: Antoni Gaudí (1852-1926). Argumente: terasa Turnului din Belém, împodobită cu pinacluri fantasmagoric-asimetrice, sau claustrul Mănăstririi Jerônimos, cu arcadele sale croşetate în piatră roz-albă, vegheate de himerele ce maschează, mereu altfel, sistemul de drenaj. Acestea, ca şi exuberanţa elementelor decorative de sorginte vegetal-zoomorfă, evocă nisipurile mişcătoare prefăcu­te-n palate de Gaudí, la Barcelona, după trecerea a vreo patru secole.
Prin timp, tradiţiile arhitecturii şi urbanisticii portugheze au fost preluate şi cultivate la modul organic. Astăzi, proiectele sunt dezbătute îndelung. Revistele de cultură (nu la fel de numeroase ca la noi, dar mereu interesante) au rubrici speciale sau acordă spaţii generoase acestei arte, confundată adeseori în ţara noastră cu ingineria pură. Rezultatele se văd: metrourile din Lisabona şi din Porto sunt printre cele mai elegante şi funcţionale din lume; capitala Portugaliei, situată la mică distanţă de Africa, compensează aglomerările locative printr-o reţea funcţională de parcuri, grădini botanice, scuaruri, zone de agrement cu vegetaţie luxuriantă; există aici chiar o întreagă colină (Monsanto) transformată într-o mini-rezervaţie naturală. Totul încununat de miradouri - terase amplasate strategic şi umbrite de coroanele arborilor, de unde poate fi admirat acest megalopolis la scară umană. Pretutindeni, opere de artă decorativă inteligent amplasate în peisaj. Iar zona Oriente, de unde Expoziţia Universală din 1998 dislocase un mizer cartier industrial, este acum un model de integrare a tendinţelor de ultimă oră în urbanistica milenară a Lisabonei. Palmierii din oţel alb şi sticlă mată ai gării proiectate de spa­nio­lul Santiago Calatrava rimează perfect cu podul lung de 17 km azvârlit peste estuar, cu futurismul edificiilor, dar şi cu Parcul Naţiunilor şi surprizele sale (de pildă, "vul­canii" din ceramică policromă ejectând coloane de apă).
Elogiile de mai sus nu exclud ambianţa uşor vetustă, lipsită de obsesiile ipohondrice ale "lumii hipercivilizate". Nici străzile uneori la fel de accidentate ca la Cluj, Timişoara sau Iaşi. Pentru studioşii arhitecturii, dar şi pentru orice om avid de frumuseţea urbană necontrafăcută, Lisabona, şi Portugalia în genere, merită să fie o destinaţie prioritară.