Marele poet conceptist al barocului spaniol îşi
intonează Psalmii cu întreg zbuciumul căinţei de
om sfâşiat între ispita păcatului şi dorinţa aprigă
de mântuire. De aici vine aspiraţia dramatică de
împăcare cu moartea.
Psalmi
Degrabă vino, tu, ce sfâşiate
laşi inimi de-nţelepţi şi de viteji
gemând în hău. Viaţa o retezi
fulgerător. Au buzele uscate.
Vestite neamuri: Curius, Decius, Fabius
s-au dus, cu toţii-osânda şi-au primit.
De vrei cuiva să-i fii binevenit,
te-aştept în chip de bucuros adaos.
De-o lacrimă fierbinte îmi anin
încercănatul ochi neadormit:
natură este, nu e sentiment.
În aer proaspăt, scos-am greu suspin
în zori de zi. Acum, la asfinţit,
întregul gând îmi stă la monument.
*
Ne fură–avutul anul cel grăbit,
viaţa trecătoare ne-o răpeşte.
Oţelul spadei numai, ce-ndrăzneşte
să-nfrunte Timpul, nu l-a biruit.
Şovăitor, picioru-a şi păşit
spre moarte, fără-a şti măcar să meargă.
Biata-mi viaţă necurmat aleargă,
râu tulbure de mare înghiţit.
Clipă de clipă, pasul spre mormânt
cu sprinteneală-l fac, neobosit.
În somn sau treaz necontenit dau bice.
Suspinul cel din urmă, neferice,
e moartea, obiceiul moştenit.
Când lege e, de ce să mă frământ?
*
Cum te prelingi, cum mi te furişezi
şi printre degete mi te strecori!
Mereu, viaţa mea, îmi dai fiori.
Sub tălpi tăcute lumea o-ndreptezi.
*
Semeţ , te sui pe şubred zid de lut
pe care tânărul se bizuieşte
şi-n cap de drum cu-avânt îşi pregăteşte
cel de pe urmă hop, ca la-nceput.
O, soartă muritoare! Dură soartă!
Nu-mi pot dori ca altfel să trăiesc
decât vădit ştiind c-ajung la moarte.
Oricare clipă-a vieţii omeneşti
e-o nouă-osândă, ca să-mi amintesc
ce slabă eşti şi ce deşartă eşti.
*
Vreau astăzi să-ţi ridic un monument.
Tu de păcatul greu mă izbăveşte.
Revarsă-ţi harul, grabnic înnoieşte
omul cel vechi mâhnit şi penitent.
De nu o faci, vedea-vei oglindit
în mine prunc de patimi bântuit,
şi-n inimă vedea-vei, năpădită
de pofte, ieslea-n mine pripăşită.
Azi te-ngropi în mine, rob mârşav
ce sunt. De oaspeţi nechemaţi mormânt.
Nevrednic sunt de trup împărătesc.
Te-mproaşcă tina-n mine, cel făcut
din tină. Cugetarea-mi de gângav
un vierme-i. Pieptul – acoperământ.
*
Tot alergând te văd, precum pe mare
se depărtează nava-n mers uşor.
Eşti, Timpule, ca pasărea în zbor
ce trece fără urmă ori cărare.
În pagubă lucrez şi în noroi
tot mai adânc m-afund, mă bălăcesc.
Nădăjduind c-o să mă curăţesc,
aştept, în lacrimi, ziua de apoi.
Când va veni nu ştiu, dar socotesc
că e pe drum, de nu va fi sosit
şi pân’ să bag de seamă-a şi plecat.
De mine, Doamne, te-ai milostivit,
tămăduind cu harul tău ceresc
multzbuciumatu-mi suflet întinat.
Traducere deAndrei Ionescu