Forma apei (The Shape of Water, 2017); Regia: Guillermo del Toro; Scenariul: Vanessa Taylor, Guillermo del Toro; Cu: Michael Shannon, Sally Hwakins, Octavia Spencer; Genul filmului: Acţiune, Dramă, Fantastic, Horror, Romantic, Dragoste; Durata: 123 minute; Premiera în România: 23.02.2018; Produs de: Bull Productions; Distribuit în România de: Odeon Cineplex

alături de Tim Burton, Guillermo del Toro este unul dintre regizorii reprezentativi ai cinemaului fantastic. Labiritul lui Pan stabilea în cazul regizorului mexican o manieră de a face film dintr-o simbioză a istoriei cu fabulosul pur. Un numitor comun al filmelor lui del Toro, monstruosul într-o dublă ipostază, umană şi feerică. Monştrii umani şi monştrii feerici populează filmele lui del Toro, lumile cărora le aparţin fiind puse în contact de fiinţe care au atributul copilăriei dincolo de vârstă. Regizorul ne introduce în ultimul său film pe apele line ale basmului pe care un narator şi martor al întâmplărilor, Giles (Richard Jenkins), îl derulează lent în timp ce camera plonjează subacvatic în acvariul care a devenit o cameră inundată în care totul pluteşte, lămpi, scaune, sofa etc., inclusiv prinţesa mută, Elisa Esposito (Sally Hawkins), la care basmul face referire. Când ceasul sună, visul se întrerupe, însă decorul nu se schimbă şi în el pluteşte o armonie deplină pe care gesturile minuţios-ceasornicăreşti de veveriţă gracilă ale Elisei o dictează asemeni acelor secundarului un ritm. Din camera ei, Elisa pluteşte în apartamentul somnoros, populat cu pisici, al lui Giles, un bărbat în jur de 55 de ani, artist ghinionist reciclând desene siropoase pentru reclame, pentru ca apoi să bată câţiva paşi de step în prelungirea musicalului care rulează pe televizorul artistului. Oraşul Blatimore în anii 1960 nu e mai puţin idilic în viziunea lui del Toro, care ne lasă apoi să pătrundem în spatele butaforiei în lumea subterană a Centrului de Cercetare Aerospaţială unde Elisa şi prietena ei de culoare Zelda (Octavia Spencer) îndeplinesc rolul modest de femei de seriviciu. Peste această lume domneşte ca un spirit rău, un agent CIA, Richard Strickland (Michael Shannon), care administrează ultima achiziţie a laboratorului secret, un monstru acvatic provenit din jungla amazoniană, menit să servească ca armă strategică în războiul rece. Coscenarist alături de Vanessa Taylor, Guillermo del Toro lasă povestea să curgă simplu, cu suspans şi happy end, urmând toate meandrele melodramei. Del Toro e şi un regizor de imagine, decorurile, luminile filtrate prin pânze freatice, configurează un spaţiu privilegiat ca şi în Labirintul lui Pan, un spaţiu în care (ştiinţifico)- fantasticul se simte la el acasă. Pe acest fond care iradiază o stranie intimitate se construieşte intimitatea dintre prinţesa cenuşăreasă, retrasă la adăpostul unei cuminţenii de viitoare fată bătrână, şi monstrul feeric, omul amfibie, într-o sublimă poveste de dragoste. În Elisa, personajul feminin edificat de propria gesticulaţie de balerină, păstrând ceva dintr-o candoare neverosimilă, asociată unui chip strălucitor din interior, fără o pronunţare deschisă a feminităţii, regizorul pune întrega sa simpatie, dar şi un sâmbure de poveste. Prinţesă într-un univers imaginat, muta Elisa alunecă prin oglindă într-un real în care o fiinţă feerică s-a strecurat. Elisa primeşte însărcinarea de a face curat în laboratorul unde monstrul este deţinut. Relaţia debutează prin mici acte de generozitate alimentară, dar evoluează foarte repede prin stabilirea unui cod de comunicare. Del Toro proiectează povestea de dragoste în afara convenţiilor care ţin nu doar de rasă, de clasă, ci mult mai curajos, de regn etc. Regizorul ne propune o reflecţie cu privire la unicitatea fiecărei fiinţe, iar monstrul se prezintă în regimul absolut al unicatului aşa cum un artist este indentificat prin particularitatea stilului său în artă. Dragostea face să înflorească această fată timidă, modestă, o creatură discretă. De altfel, filmul lui del Toro este populat de reprezentanţi ai marginalilor, un adevărat salon al refuzaţilor, începând cu Elisa, prinţesa fără voce, prietena ei de culoare, fapt marcat într-un climat al disputelor privind rasismul, dar şi Giles, artistul homosexual, dezavantajat de un consumerism agresiv şi obtuz. Feeria lui del Toro este colorată treptat de goticul unei poveşti de spionaj, dar şi de aceste elemente constitutive pentru un politbasm cu trimiteri discrete, dar sesizabile la climatul politic instituit de administraţia Trump. Regizorul nuanţează la nivelul relaţiilor dintre personaje un mesaj care se cuvine a fi citit pe fundal istoric şi nu ficţional. Refuzaţii sunt cei care aparţin lumii fabuloase, care pot întreţine o relaţie cu această dimensiune fabulatorie, pe când agentul FBI vine dintr-un real stors de puterile ficţiunii, ale poveştii, incapabil să comunice cu ea, incapabil să regăsească acest metabolism prin care copilăria captează forţele imaginaţiei creatoare de lumi. Însă regizorul ştie să iasă puţin din basm şi atunci când duce relaţia dintre monstru şi Elisa până la capăt. Ca şi în Avatar (2009), al lui James Cameron, doi reprezentanţi a două specii diferite, Jake şi Neytiri, aici Elisa şi monstrul, se iubesc într-un decor feeric, unul silvan sau unul acvatic. Însă del Toro nu-şi sexualizează pe deplin universul feeric, peterpanesc, candoarea rezistă în pliurile noir-ului mixat pe un thriller care mixează basmul cu ceva din atmosfera epocii suspiciunii generalizate care poartă amprenta lui Edgar Hoover. „Monstrul“ aflat în custodia CIA este, de asemenea, vânat de serviciile secrete ruseşti, în aer pluteşte parfumul de igrasie şi cloroform al războiului rece. Lipsită de capacitatea de a comunica verbal, fata găseşte un alt limbaj, cel al muzicii, prin care emoţia se insinuează în universul acvatic al monstrului, în sunetele lui Glen Miller, iar atingerea se transformă în dans, comunicarea în coregrafie sensibilă, filmul în comedie muzicală transportată pe apele visării. Acesta nu reprezintă un simplu artificiu ocazional. În fapt, prin filmul său, del Toro celebrează cinematografia sub toate formele ei, de la filmul mut şi thriller la comedia muzicală, filmul noir şi chiar filmul de serie B pe care Tarantino îl reciclează cu fervoare. Vârstele cinematografului se amestecă, se intersectează, compun acest regim al visării şi al nostalgiei pe care filmul lui del Toro le proiectează pe ecranul minţilor noastre.